Ioan Postolache-Doljești

dumicați de tăceri cu noduri înghit la gândul că într-o zi iubito te vei împedica de ceva nevăzut neștiut și te vei sparge ca bobul de rouă ciugulit în zori de-un lăstun în clipa aceea uimiți

plecările-n gând sunt distanțe pe care le punem între natura terestră și cea cerească din noi să se instaleze vidul în care plutesc fără masă mâhnirile clipei e ger resimțit ca privirile unei

Îmi spunea deunăzi, când l-am vizitat, un tip doxat în inginerie genetică, dar cu internări repetate la numărul nouă,că știe secretul cum să facă un inorog, însămânțând o iapă, zice el, artificial cu

23.12.89 în colțul din est a consililui municipal trei taburi staționate militari milițieni gărzi patriotice un du-te-vino pe trepte printre civilii ce intră sau ies cunoscuți cu trecut dubios cel

eu chiar am crezut în dragostea lumii și-am fost fericit că m-am născut om s-o cunosc și-am iubit-o de-o vreme chipul ei e o mască stranie o privesc în ochiul stâng întuneric în cel drept un

lanţul ruginit s-a rupt, ca un făcut, taman la el şi ciuturile au căzut în adâncul fântânii. era vremea pârgului în cireş şi în el... aplecat văzu în adânc cum din rotunda şi clara

trei pe trei pătrate și fiecare la rându-i împărțit în nouă mai mici la un loc unul mare enigmatic ca tine femeie optzeci și una de pătrățele cât viața unui om și-n fiecare din cele nouă de ce

ce ţi-a făcut mielul tată să-l înjunghii doar zburda-n ogradă sub ninsori de floare tremură ca varga vezi parcă te roagă să nu-l tai că-l doare lasă jos cuţitul lasă-l să trăiască e curat la

aştept zădarnic să mă sune copii la interfon să le deschid să vină şi la mine cu colindul... în coşuleţul din nuiele i-aştept cu struguri mere şi gutui şi câte un bacşiş de câţiva lei să-i

"Max, băite", sau "domnule Max", cum să-ți spun? e o absurdă dilemă, timpul e unul, ieri mâine și-acum, doar viețile noastre-l prefac în fărâme. nu-i un paradox faptul că eu cel de azi, față

................................. şi, înalţ la cerul existenţei mele gândul, că sunt prea mic şi nu-ndrăznesc cuvântul. îl port pe vârful limbii şi-l ating încetişor, cu grijă, că e spaţiul

de la fereastra dinspre apus a apartamentului meu de la patru privesc depărtarea și-mi pare că sunt Ulise sus pe catarg sperând să zărească Itaca la mine a fost o mare risipă de fulgi pe

din bolțari 24/24 mi-am ridicat casă și i-am zis casa domnului Ioan în ea sunt slugă și stăpân zidar zugrav prolific pictor și vidanjor și mare șambelan de-afară privită e una oricare poate

imagini cu tine dormind ca un sâmbur de mango în fructul cărnos aromat... imagini cu mine privindu-l cu poftă și teamă să nu-mi rup dinții în invelișul lemnos ce-ascunde plantula crescută în

vrem botniță să punem la cuvânt adeseori crezând că-i bine dar nici o baieră nu ține și-l spunem chiar dacă în vânt prea nimeni pe acest pământ tânjește după zări divine se-mbracă-n straie de

m-am săturat să tot înjur de dumnezei, de născătoare. pe orbul an, pe claustrare, m-am săturat să-i tot înjur. nici în oraşul antic Ur pe marii lumii de vecheţi nu-i doare... de dumnezei, de

aș vrea să mă trezesc deodată cu zorii nu hăituit de gânduri în întunericul nopții în fața ferestrei deschise să mă întind și să casc ca un leneș motan să mă simt ca un prunc miruit și spălat

mă mai maimuţăresc din când în când, aşa, de-al dracului, să îmi bat joc de mine când prea mă cred inoxidabil stâlp şi-l urinez fără ruşine. simt satisfacţia de câine scăpat, cu lanţul după

în aștrnut mă simt fără corp. am visat ceva plăcut și-mi ziceam... luna plină din geam mi-a furat visul. nu mă mișc. starea de imponderabilitate îmi unge clipa cu unt și dulceață de nuci. cu

așteptare în gheata maratonistului colțuroasă pietricică tăcere de obicei în ascunziș cuib cu ouă limpezi regret timp prematur furat și mâncat cu gură de