Iakab Cornelia Claudia

extrem de profundă și generoasă ultima strofă, în care ultimul vers îți arată adevărul, puterea personală, pe care dacă o ai folosește-o. uite cum am făcut eu, spune poeta, dar la tine faci ce vrei.
faci ce vrei
faci ce vrei
pentru aceste cuvinte acum 2000 de ani cineva a fost rănit în suflet de bezna și micimea celorlalți.
Alpha este începutul/Omega nu este sfârșitul,
cu dânsele însemn toate cărțile lumii...
Golubaia rosa,
Golubaia rosa,
La tine rămâne să faci ce vrei.

faci ce vrei, tu răspunzi pentru tine, cordonul ombilical e din gândire, cine îți hrănește sentimentele?
poemul ca și construcție e cam aspru, abrupt, repezit, ca un strigăt scăpat cu greu din pieptul celei căreia nu ia fost ușor să oprească războiul și să spună: faci ce vrei.

ah copilăria asta, cum umblă ea prin amintiri, se învârte în om fără clipă de odihnă, de somn, ar vrea să o mai vadă cineva că există, măcar un doctor păpușă. Cum prezentul îi e închis o ia iar de la capăt, de acolo de unde a realizat că este, că are o lume ce depinde de ea.

mulțumesc de trecere și de cuvinte.

vreau să spun că dacă aveam o steluță în buzunar o atârnam aici cu sentimentul că tot nu am exprimat ce mult mi-a plăcut ce am citit.
la final am fost determinată să-mi rostesc și eu numele să văd cum se aude, prima oară vocea îmi semăna cu a mamei mele când era tânără: Cocuțaaa, a doua oară cu a iubitului în intonație drăgăstoasă, ca și cum s-ar uita la cea mai teribilă minune din univers: Bărdiii, a treia oară semăna cu a fiicei mele care într-un cuvânt crede că a spus tot ce vroia și eu am înțeles: mama. și după toate aceste strigări am înțeles și mai bine ceea ce e scris aici atât de profund, disecție poetică pe un cadavru viu, realizând prin ceea ce am trecut odată numai că sticla mea era somnul:

a dat seama că este prea tîrziu. Prea tîrziu să mai curețe amintirile putrede de pe creier, întîmplările unei vieți deplorabile pornite împotriva-i într-un cerc vicios. Suferința, euforiile chimice ale bețiilor nocturne, sentimentul sfîșîietor de tristețe dimineața, dorința de realunecare, dependența...atît de ușor primită în viață de către chiar corpul lui care îi devenise de atunci străin. Dincolo de control. Mintea...o sclava, nesăbuită, slabă, manipulată, la început, acum abulică, purtată după comenzile cortexului neascultător care primea noxele sufletului într-un fluid nimicitor, zi de zi. Rostogolire nefericită în propriul cerc. Fugea și nu știa de ce, de cine, abia în scurte momente de sobrietate în care capul îi atîrna greu ca și cum ar fi purtat cu sine povara altuia, siamez, știa și vedea prea bine de cine încearcă să fugă, în același clasic clișeu: de el.

Din nimic au apărut toate, nu?
mi-au plăcut în mod deosebit următoarele versuri, din care se mai pot face n poeme diferite, n- numărul de variante de A.D.N-uri:

nici nu știți voi cîte unde alfa s-au pierdut asemenea prafului stelar (din stele)
asemenea firelor de iarbă călcate de tălpile îndrăgostiților de duzină
nici nu știți de cît timp caut semnul întrebării și degeaba

nici nu știți voi cât din sufletul meu a fost investit în lucruri de duzină, poate și mai rău, în lipsa întrebărilor și răspunsurilor adevărate. M-au păcălit mulți, dar gata.

veșnica întrebare: cine sunt eu, veșnica frică de răspuns, de parcă doar conștientizând ar apărea efectele. urmele pe care le lăsăm poate că spun cine suntem. sau poate că nu.
uneori neînsemnat, alteori important, existăm. sau poate că nu, umbra se confundă cu sufletul, își dorește aceleași lucruri.

eu am găsit poezia: scrie mic de tot

nu am
avut
timp să
scriu
poemu
ăla cu
fior și
prozodii
se pare
ce am
avut de
făcut
format
ul de
emisiu
ne
săru
mâna
mamă
pentru
o
emisiu
ne în
care
copiii
mulțu
mesc
mamei
or lor
că i-a
născut

între mine și tata
tăcerea se rostogolește ca un covor roșu
stiu ca o să ne întâlnim
undeva la mijloc și atunci o să ne vorbim
față în față ca doi prieteni
de aceeași vârstă

când fiul ajunge în aceleași posturi ca tatăl, obligat să-și răspundă la aceleași întrebări sau stări ca tatăl, prin asemănări și deosebiri ce le vede fiul comunicarea a avut loc, înțelegerea profundă. asta am înțeles eu din versuri și mi-a plăcut.

cam acră această lume, ce e drept plină de vitamina C. eu-ul cel detașat de problemele rădăcinilor fără de care nici el nu ar mai exista pare lipsit de conștiință de sine sănătoasă, puternică, purtătoare a intereselor întregii ființe. e așa un paternism dincolo de versuri, de unde și mesajul final, strigarea către ceilalți, hai să construim sere să nu pierdem ceea ce e prețios dar neputincios să se conserve. mi-ar plăcea așa o lume mare pregătită pentru lumile mici din pântecul său, rece cât ea e o construcție fără suflu de lut simplu, doar formă, caldă când maternul și paternul se trezesc la viață.

o muncă interioară a minții în adâncul sufletului, apelor:

vorbele-și spală de zgură veșmintele;
amintirea dă brânci de pe dig să se-nece durerea;
roți de lumină spintecă crudele voci, impietrite de ură;
pietre mărunte desfoliază călcâiul viselor.

așa cred și eu că se întâmplă în noi, un adevăr surprins în versuri.
elementul cosmic, luna, sugerând dimensiunea interioară ca un microunivers organizat și vast pentru minte, care are de înțeles un infinit al ființei, în mișcare, în transformare, în tipare celești.

și cazi, cazi tot mai mult în sine, absorbită de mișcarea puternică a adâncului.

\"Stele
vom face din trupurile noastre
zid-de-demarcare
a sentimentelor..

o limită? o cenzură a cunoașterii sau a trăirilor?

vreau să te am
veșnic
cu tine
fără să mă opresc
să traiesc
puternică
tristețe
vin
să te alung
de fiecare dată
când în inima mea
visez
la iubire

Sufletul meu se bucură că ați apreciat cuvintele prin care el a trecut.

Of Valeriu, eu am vrut să mă înghită și să mă digere, să îmi asimileze visele și suferințele și așa s-a întâmplat, simt. Tu, deduc eu, vrei să îți dea libertate, ceea ce înseamnă că acum nu simți că ai.

dacă ai da cu degetul pe mine
așa cum verifici praful de pe mobile
spune poetul catre cineva, urmind o confesiune despre tristete, razboi, moarte...
sunt gata sa explodez ca un pepene copt, o senzatie de intensa de traire se percepe aici, investita intr-un conflict intr-o zona interioara:

războiul total armiile au deschis fronturi pe orice cuvânt

după părerea mea, eu nefiind experimentată în mânuirea cuvântului scris, aceasta fără supărare e o poezea scrisă prost, grăbit, un motiv să fac un comentariu răutăcios care să te rănească, măcar pe mâneca hainei. decât să trec indiferentă mai bine așa nuuuu???????

starea pe care mi-a creat-o acest poem e melancolie
fara inceput si sfarsit . iubirea trebuie trăită. trecutul nu mai exista și totuși

ochii tăi rămân larg deschiși tulburând adâncurile
pierduți în zăpușeală vrem să înțelegem rostul

între vis și împlinire iubirea există, îi dăruie identitate poetei

nu sunt Ariadna să te călăuzesc către cruzimea clipelor ce zboară
ci mai curând o Penelopa ce așează într-un coș doar poame coapte

frumusețea figurilor de stil e albastră.

În versuri sub paravanul figurilor de stil sunt unite cele două perspective ale poeziei: moartea și financiarul, după părerea mea. Se pune mai mult accentul pe ceea ce se întâmplă cu cerul, subliniind în acest mod în ce parte se înclină balanța în timpul inundațiilor. Chipurile dispar.

De la început suntem avertizați:

Ca niște străzi
sânt cuvintele...

urmează călătoria într-o lume ținută în palme, printre degetele răsfirate briza, ca efect urmărit o relaxare, descrețire a frunții. Suntem într-o altă dimensiune cea a sufletului poetului, ce direcționat de cuvinte merge cu sens imprecis:

Îmi vin în minte
tot felul...

Pentru a nu lua cititorul brusc, pentru el fiind de fapt făcut acest demers, este descrisă neputința novicelui:

Mă plimb
pe stradă,
picioarele goale
abia de învață
să umble.

trecem prin două dimensiuni importante pentru un bărbat, cea a femeii dorite, care năucește simțurile și cea a femeii ca mamă. Prima abia își face apariția, a doua
mama,
pierind
intr-un cocon
de umbră...

Spre sfârșitul poemului ni se atrage atenția că am fost într-o dimensiune spirituală și sufletească și suntem lăsați ușor ușor de unde am plecat:

...Ca niște străzi
sânt cuvintele...

m-am simțit modelată fără apăsări, din interior, iar dacă am conștientizat înseamnă că eu și poetul am gândit la fel.

si grindă
casei
e femeia...

Adevăr grăita poetul lăsând deoparte moda misoginismului internațional.
Eu ca femeie adaug:
și grinda
casei
e bărbatul
deci avem două grinde, adică un templu al iubirii în care intră Dumnezeu și ies copiii.
De jur împrejur o lume misterioasă descrisă în versuri ce o reclădesc din sentimentele de dragoste și respect. Fiecare lucru mai înseamnă și altceva. Priviți dincolo de toate! așa ne îndeamnă poemul ajutându-ne să întrezărim. Și ce mai contează de e subiectivism sau nu, în generozitatea sa cineva ne oferă clipe de frumusețe și căi gata descoperite, totul fără efort.

și eu și eu vreau în carte. trec și citesc tot, cap coadă.