Poezie
Legământul
1 min lectură·
Mediu
tu ești ploaia eu pământul
te sorb cu nesaț
tu ești vântul eu pădurea
fiorii îmi trec prin frunze
nervurile se zbat să te prindă
florile mele amețesc bondarii tăi
ne înlănțuim în toate mă dăruiesc
ești fericit acum nu privim înapoi
trecem de orizont
unde pășești tu spațiul gol se umple
existența țâșnită din tălpile tale
o mângâi cu vise sorii cu raze
adâncul iubirii se deschide
ne înghite
se-nvârt luminile crude
pe tronul regelui și al reginei
bem fericirea din cupe
cioplite de zei
ceea ce Creatorul a unit sus
pamantul să nu încerce
altfel sufletul său în lanțuri reci
în bezna ce secătuie va ajunge
tot universul rostește legământul
fiecare atom o pecete sfântă
în pântecul meu primul înger
își suge degetul
în liniște
așteptând să se joace
în propria constelație
023361
0
Este un legământ cum se făcea odată în comuniune cu întreg universul, fără fotografi și fotografii mișcate!
adâncul iubirii se deschide și ne înghite/ sună nu știu/prefer să vă înalțe să vă dea zborul spre poarta curcubeului iar dincolo să vă lase în plutire transparentă!
Dar tu știi mai bine!