Mediu
înghețată-n eroare
pe marginea unui abis de regrete
ascultă anii viscolind prea aproape
presimte
cum lumina destramă cupola de ceață
ce cugetul apasă
se vrea mai puternică decât falsul
ce murdărește iubirea cu bale de batjocoră
la graniță cu moartea încă speră
să-și regăsească albiile
să curgă din sine în valuri
spre marele sine
timpul se derulează înapoi-înainte
sub privirea greu deschisă
undeva e calea pierdută
atâtea degete arată
atâtea voci mieroase cheamă
toate în altă parte
ea amuțită doar caută
e undeva
asta e sigur
mă presimte
023761
0
Debutul poeziei este de fapt o înlănțuire de imagini poetice atent desenate, neobișnuit pentru categoria \"jurnal\" (poate intra la \"poezie\" foarte bine), pentru a face apoi loc unei priviri despre sine, din afară de sine. Aici bat și acele valuri care \"curg\", care șterg, mereu și mereu \"calea pierdută\". O greu-posibilă regăsire?
Semnele regretelor și ale privirilor se rostesc, voci mieroase-s deșarte, timpul însuși nu mai curge ci pendulează, în frig și ceață ea știe: \"mă presimte\", mă adulmecă. Ca un vânat care-și așteaptă vânătorul.