Aș locui în ochiul tău, o vreme,
Să văd cum munții încă nasc izvoare
Și-atunci când îl sărută căprioare
Să simt cum firul ierbii încă geme.
În pumnul tău aș locui, o vreme,
De tine să mă simt
Cu frânghii nevăzute, trupul înlănțuit
Mi-l vând fără de vrere timpului cămătar.
Și-ascult doar în surdină un vals secătuit
Când se trezește-n mine bătrânul flașnetar.
Copilărește stărui, dar
Pecetluiesc cu viață înc-un an
Cât rătăcesc pe-un minutar de ceas.
Sunt un umil drumeț sosit la han
Ce-și cară-n traistă vise de pripas.
Prins strâns de soartă-n nodul gordian,
Pe drumul spre
De la un timp mă risipesc în gânduri
ce le tot ard ca pe-o făclie vie
și-ascunsă-n mine ca-ntr-o albă noapte
croiesc cu sârg un fel de schelărie
Pe care urc un munte ce se surpă,
alături stau
Un lut străin mă ține prizonieră
și mă zidește-ntr-un castel de oase.
Cu gust de cloroform și de migdale
mă adâncește-n somnuri mincinoase.
Pe umerii albiți de vechi orgolii
stau lire
Ieri, dimineți cutreierai prin munți
o mie de izvoare să deschizi
Și, zbor de vultur, tril de ciocârlii,
în cerul meu albastru să închizi.
Azi, mă privești cu ochi ce stau să plouă
și-n pumni
Poetul poartă pe umeri cerul curat al poeziei
și-n ochii lui cerbi se adapă din izvoare virgine.
Cu suflet trecut prin cercuri de foc, colindă de unul
singur prin vis purtându-și tolba înțesată cu
O tufă cu iluzii, în gesturi trecătoare,
Se scutură de vreme în trupu-mi obosit.
La margine de noapte simt teamă și răcoare
Și-mi pare că și cerul de ieri a-ncărunțit.
Ascult încremenită a
Cândva, zefirul verii îi mângâia ușor
Trupul ce în iubire era fertil ogor.
Tot cerul din privire nu îl umbrea vre-un nor
Ci poate doar o taină din zborul de condor.
Dar a venit destinul cu
La ceasul când începe să mă cheme
Visarea și încerc să o desferic,
Croiesc poteci prin codrul de-ntuneric
Și-ți scriu în grabă: Nu mă-ntorc devreme !
Eu mai rămân să văd cum arde focul
În
Mă tem de-a norilor îmbrățișare
De soare doar mă vreau înlănțuit
Și amețit de-albastrul infinit
Să mă împrăștii printre scoici, în mare.
Să mă-mpreun cu valul pentr-o clipă
Chemarea din
Gândind că Universul
e tot ce ne desparte,
Mi-adun toată visarea
pe-o margine de carte.
Mă-aplec peste cuvinte
aproape, mai aproape
Și mă-mpreun ca luna
cu luciul unei ape.
Ca un ecou
Licurici să cadă
peste trupul meu,
noaptea când se-aprind
stelele, noian,
Eu să sap fântâni
dincolo de ele
și privind prin lună
ca printr-un ochean,
Să mă-nalț o clipă
până-n poarta
Eu știu când te gândești din nou la mine!
simt neodihna ce-o cunosc doar norii
Și-aud izvoare cum coboară lin
în dimineață când se crapă zorii.
Ca să nu-ți tulbur gândul, nu respir!
mă arde
Sunt răstignit de propriul meu destin
și-n vârful crucii-mi crește o aripă,
Ce-n zborul ei deschis către pământ
îmi tot adună clipa de risipă.
Și tot cioplind în lemnul ud, să scap,
mă pierd
Doar amintirea poate să-ți măsoare
Prin viscolul plecării fără sens,
Clipa în care-ai inventat ninsoare
Peste destinul ce ți l-ai ales.
Doar amintirea te mai ține minte,
Și-ți caută în
spulberă vântul
penele îngerilor,
un melc tresare
bruma îmbracă
trupul crizantemelor,
plânge un greier
bătut de ploaie
gutuiul își mângâie
ultima frunză
De-această noapte rece
nu-s eu cea vinovată.
Nici pe obrazul lunii
n-am desenat vreun rid,
Ci doar îmi sprijin capul
de soartă ca de-un zid
Să las durerea frunzei
prin trup să mă
Il caut în sâmburi de noapte
cu rana în suflet deschisă
Și strâng în pumni o monedă
să-mi cumpăr ursita promisă.
M-ascund în propria-mi umbră
și-i număr cadența în gând,
Când el, înaintea mea
În ruginii veșminte, zâmbind autumnal
Trecutul mă privește cu simțiri confuze
Mirat că-mi risipesc carmin înscris pe buze
Să te respir cu sete ca într-un trist final
În care putrezește frumosul
Merg cavalerii nopții să ceară lunii vamă,
Copacii în iluzii, pierd frunzele pe rând,
A mai trecut o vară, s-a mai topit un gând,
Să bem din cupa nopții și nu fi tristă, doamnă!
Pe ulița din
GE