Glodean Elena

Bărbatul este... răul necesar Ce-ar trebui închis într-un sertar Ca pe un șal, să-l scoți doar de-i răcoare Și vântu-ți fluieră prin buzunare!

Deși nu sunt ce-aș fi dorit să fiu, În matca mea, cu sârg am adunat Salcâm în floare sub un cer curat. Prin trupul meu, brăzdând ca o cărare, Port un izvor cu unde demiurge Ce mă

se vaită cerul în negură sufocat- e iad pe pământ se-adună norii și câinii urlă prelung- mor maci înecați nori orbi se izbesc

În partea mea de zi, e încă vară Și-n haine vechi, de gală, țin cuminte O inimă ce azi nu se dezminte Și-n zborul ei, ce-nseamnă înainte, Un verde crud împraștie-n cuvinte. Pe-un

Cu sufletul pierdut în depărtarea frumosului din clipele ce trec, O flacără mă fumegă în zarea privirilor cu care te petrec. E ceasul în neliniște pierdut când pe

Cum timpul și-a înfipt în ea securea În mine plânge înfundat pădurea. Mă strânge neputința ca un clește Când simt cum dinții coaja-i scrijelește. Râu de sudori mi se

iarba sărută prima rază de soare, roua tresare

Mă tot învăluie un ochi de stea, să pară lumii că-mbrăcat-aș fi, Cât eu visez, ea mă descântă-n palmă și trupul mi-l împarte în fâșii. C-o rază-mi luminează o cărare prin codrul

De va veni zăpada să ne cearnă și-apoi să ne topească în izvoare, Legând prin trupul nostru mal de mal ne-om risipi în unda călătoare. Vom zăbovi în apa cristalină

norii apatici își scutură pletele, statuile plâng

vântul adie șoaptele îngerilor, macul suspină

Mă troienesc părerile de rău în gândul ce-a-nvățat de ieri tăcerea, Suspinul se îneacă-ntr-un izvor de lacrimi ce adună-n el durerea. Pe margini de tristeți îmi sprijin capul,

Cocori în noi, plecați în stoluri albe, pe corzile de timp se pierd în zare Și din coloane cu vertebre slabe ne îndoim ca semnul de-ntrebare. Pe bolta frunții cutele

Mi-ai zis să ne ningem unul pe altul cu petale de crin, să ascultăm cum îngerii ne cântă și să albim iubito împreună. Cerșind o disperată-mpreunare, călcând pe trup de crini

Cu gandul rezemat de-o asteptare, Respira-ma din floarea de salcam Ce-n parul meu e pata de culoare In vis trait pe nevisat taram. Nelinistea mea rupe-o pe din doua Cat ma

Cu gândul rezemat de-o așteptare, Respiră-mă din floarea de salcâm Ce-n părul meu e pata de culoare În vis trăit pe nevisat tărâm. Neliniștea mea rupe-o pe din două Cât mă

Simt nevoia să pictez uneori cântecul suferinței pe clopotul de tinichea din care se revarsă câteodată trecutul, Dar tu așa de trist apari

Cu respirări de val ce-așteaptă o furtună Îmbracă-mă o clipă în nerostit cuvânt! Tot verdele câmpiei în pumnii tăi adună Și-acoperă-mi neliniștea în care mă frământ. Când mă

Ne-au iubit anotimpurile unei vieți întregi și acum când bate ora ieșirii din schimb, înfiorate, cuvintele se ascund într-un surâs fără putință de recunoaștere. Cu gesturi