Chitanță în alb

Mă tot învăluie un ochi de stea, să pară lumii că-mbrăcat-aș fi, Cât eu visez, ea mă descântă-n palmă și trupul mi-l împarte în fâșii. C-o rază-mi luminează o cărare prin codrul anilor care-au trecut, Să-mi caut sub o lacrimă-mpietrită, un loc în care să mă fac pierdut. Cu sufletul nu știe ce să facă, tăcerea lui se sparge de-un cuvânt Și când mă mângâie pe fruntea lată, mă simte cum cu gândul îl frământ. Atunci îmi zice:-Mai rămâi o vreme, cu trup fără de suflet, n-am ce face! Pleacă grăbită cu lumina-n colțuri pe altu-n veșnicie să-l îmbrace.