Poezie
Vis de iarnă
1 min lectură·
Mediu
Licurici să cadă
peste trupul meu,
noaptea când se-aprind
stelele, noian,
Eu să sap fântâni
dincolo de ele
și privind prin lună
ca printr-un ochean,
Să mă-nalț o clipă
până-n poarta zării
îmbrăcată toată
în al iernii voal,
Iar când mă voi strânge-n
gheme de lumină
să încep a ninge
lacrimi de cristal.
Și de le-ating ramul,
albul viscolind,
să roșească pomii
când zăpezi voi cerne,
Simfonii voi naște-n
zvon de clopoței
când în calea ta,
albă m-oi așterne.
034112
0
Obișnuit fiind cu a scrie poezie cumva în felul lui Van Gogh de a nu amesteca culorile, contemplând mai mult bucățile realității decât realitatea în sine, rămân înmărmurit, inundat de bucuria citirii unui poem în care albul este însăilat din miriade de sunete albe. Ți-am citit poemul și am respirat adânc; sfântă simplitate, mângâiere a cuvântului peste răvășeala zilelor uneori fără noimă, dar mustind de durere.
Îți mulțumesc frumos pentru cuvinte.
Am să te citesc.
Cu respect,