George Pașa

toți trec în viteză. furați de reclamele de pe margine, nu văd încotro duce drumul acesta de piatră și scrum. tot așa pleacă și iulie în căutarea lui august. poate vom simți atingerea

M-am oprit într-un gest. De refuz. Cineva-mi întinde lingurița cu miere. Îi dau peste mână. Vezi și tu: dai cu banul și-ți pică poate cel mai greu cuvânt de rostit, chiar acum, când timpul a

Semne vii ce am lăsat în zgură, limba repezită-a unui ceas, visul meu primit cu multă ură, toate-acestea-n urmă au rămas. Într-o lizieră, goi de frunze, ulmii singuratici către cer se ascund

Eu eram cerul pe care se reflectau curat, ca-ntr-o poveste, visele tale astrale, cu trup de uitare amară; tu erai oceanul în care se-adunau toate durerile cu aparență de roze și de cunună

în lună, amintirile se răsfrâng, durerea-i o trecere lentă prin moarte, doar timpul, încarnat în glodul de lumină, mai trezește șoaptele unor înțelesuri uitate. stelele zâmbesc la geamul tău,

Ar fi putut să fie un pastel: cântarea dulce-a unui trist model, niște copaci dând bine-n peisaj sau lujerul de mac ce dă sevraj, frunza de viță fluturând ușor sub mângâierea unui vânt

ceasornicul răsună-n perete, în zori, în amurg și în noapte. el bate în ritmul vieții golite de sensuri și fapte. arcul de-ntinzi, tot cu-aceeași bătaie auzu-ți provoacă, dar taci, te supui și-i

căutam limpezimea în apele ascunse vederii lucruri pe care nu le mai încercasem cu sufletul îngenuncheat la marginea unei mări interzise duceam cu mine adâncul dindărătul cearcănelor o lumină pe

nu intră în rotirea stelelor melancolia ta între cald și amar surâs mișcător pentru arborii care nu-și uită fremătarea a dor detașarea aceasta nu înseamnă rămânere în timpul dominat de

Am o tiripleașcă, dar nu-i dau drumul pe stradă. Câinoasă cum e, dacă, întâmplător, te va găsi, îți va scutura tot praful de pe amintiri. Și ce va rămâne? Și ce-o să rămână după ce tot praful,

nu-i nicio criză în obiecte doar în tine un virus fără vreo țintă precisă aproape de miez

și dacă simbolul poeziei ar fi Ovidiu și dacă anotimpurile mele s-ar numi reverie tăcere tristețe și dragoste iar vântul ce bate-n pustiurile vieții zădărnicie atunci de ce nu ne-am numi și

Prostia și inteligența, în progresie și regresie. Nu și-aceeași dospire. De preaplin, pot să dea pe-afară, să facă „fâs” ori „poc”. Te gândești că, la-nceput, a fost un singur

Spiralat mă zbăteam în sfera neliniștii, dar nu găseam ieșirea din ea. Atingeam uneori viteza iubirii. În jurul meu, secundele se așezau în straturi spre-a-mi proteja ființa. M-am zbătut eu, m-am

blana de brad note de subsol (rețete) un cristal de zahăr. două boabe de strugure. două versuri mai puțin mioape decât executorul. trage linie și scrie de la capăt. _____________________ sămânță

Ben Cioglu și-a încheiat misiunea, rămâne în text. Aici sunt doar eu, într-o muțenie semănând cu pulverizarea prafului de pe obiecte familiare, îmi ispășesc vina de-a fi încercat să trăiesc în

* fumul lasă în ceață un show spontan cu o cocotă-ntărâtându-l pe un machit lângă un gard. fără bis. fără aplauze. doar gratuit. * stau în verandă și fumez nepăsător. foșnetul ploii

Există nuanțe și nuanțe. Cine intră cu capu-nainte pierde legătura dintre cuvinte. Urmează o explozie în cuvânt. Fără consecințe. Dar sufletul? Sufletul, mereu în proximitatea morții?

eschivă dans iar eschivă cel ce vrea să mă anunțe are portavoce o lovește înciudat de trotuar sunetele refuză continuu să se îm- pră- ști- e ochi ațintiți urechi ciulite

chiar dacă viața își urmează aceeași linie sinuoasă, pe măsură ce te apropii de capăt, începi să nu o mai înțelegi. aia nu! aia nu! și tot așa, un șir de nu, pe lângă altul de da. încerci să

-1- Cuvinte în amurg se răscoală, trec neîmblânzite în pustiul cetății, le simt ca pe un sânge fără de început și fără de sfârșit cum pulsează în inima timpului. -2- Din apă de ploaie nicicând nu

Plumbul peste pleoape lin se lasă și te cheamă somnu-n ape calme. Brusc, lumina-ți pare de melasă, de îți vine să te iei la palme. N-a secat fântâna, dar e timpul să îți vezi de visul tău