Poezie
Agonie
2 min lectură·
Mediu
M-am oprit într-un gest. De refuz.
Cineva-mi întinde lingurița cu miere.
Îi dau peste mână.
Vezi și tu: dai cu banul și-ți pică
poate cel mai greu cuvânt de rostit,
chiar acum, când timpul a pus frână,
se dă de-a berbeleacul printre nori.
Titirezul încearcă să se-nvârtă-n
băltoacă, se afundă în mâlul din care
va dori să crească asemenea unui nufăr.
Până se bătătoresc toate potecile,
cu plugul ai să-ți croiești alte brazde
în care să semeni lumină.
Uneori, totul ți se pare un joc de cărți,
din care a fugit dama de cupă.
Un valet îți aduce-o cafea, un popă
îți cântă prohodul. Dar tu știi
că n-ai băut din pahar otrava îndulcită
cu miere. Cine cântă pe notele viului
nu moare vreodată. Trece în somn.
Iar somnul, în cetini. Să le bată vântul
pe note uitate. Secundele mele pulsează
spre voi în ritmuri alerte, până se frâng.
Se împart și rămân. Trec în voi ca o
zare nedeslușită încă. Rostire gravă,
aducând a descânt sau blestem.
Ceară topită în picături fine.
Sigiliu pentru sertarele nedeschise.
Va veni o vreme când toate zbaterile
se vor opri într-un gest. De căință.
Biruință a gândului în fața unor roboți.
Îți trântești lira de-o stâncă, sunetele
intră-n petale de roze. Parfum uitat.
Veștejirea e doar o iluzie.
După gest, întind mâna potrivnicului.
Ne oprim amândoi într-un gând.
De-acolo zboară păsări neinventate,
descriu în zbor, alb-negru, cercul minunii.
Castele din cărți de joc se prăbușesc.
Din ruine, se înalță doar Cartea.
Cu litere vii.
023.127
0
Dar sub influența ultimei cetiri, nu pot să nu remarc un ton de ardență malițioasă.
cuvântul e viu, literele sunt doar trepte.
dar sunt de-acord - acea carte are șanse de-a rămâne viului, în timp ce noi...
(pt.)