George Pașa

Nu există mărăcini pentru tot răul din lume, să-l înțepe, să pocnească asemenea mugurilor când vestesc înflorirea, pentru că în tot binele tău, pe care-l strigi, cu franchețe, stelelor, se

Alandala, blagomanii cinici dreg eclectic formele-n ghiveci. Harta izvodită într-o jimblă-i kitsch luxuriant, mecanic, nul. Otrava pritocită-n quolibet risipește suflu-n tânărul țepos. Un vers

1 Cauți în trecut o cârjă pentru suprafețele epuizate, o lentilă prin care să vezi flăcările rugului pe care ard vise neîncepute. Tânăr, credeai că există o busolă care s-arate mereu nordul iubirii;

Îi căzuse pânza de pe ochi și, cum ceasul bătea pasul pe loc, și-a zis că nu mai e vreme pentru mirări, pentru concluzii și alte repetiții inutile. Cerul se ținea numai într-un fir de

Amurgul sângeriu, înscris pe cer, s-a dus, și al său farmec nu mai doare; luna a-nfipt un corn de rinocer în fruntea nopții, spre a-i da splendoare. Am grăbit pasul, dar, din urmă, turma de

De astăzi - țineți minte! - am statuie în Piața Regăsirilor de Sine; de-acum, e liber să mă-njure-oricine, să mă bârfească, să mă bată-n cuie. De tot ce-am scris nu am, nicicum, rușine: am

Abia albit, biet beduin banal, crâncen cosești desișu-n drumul drept; exilu-ți este foșnetul formal, gândul gonind. Hoinar haios, horești. Inertele idei încep înalt, jertfesc junețea-n

A început să-nchege o eglogă, vrea ca să lase-n urmă vechiul stil, tot potrivind staminele-n pistil, să creasc-o poezea în mare vogă. Ceasu-n perete clipa și-o arogă și bate-ntruna crâncen și

Dacă aștepți să prinzi viteză din suflarea de vânt hoinar chiuind pe câmpiile Înălțimii Tale sau, mai mult, să fii, precum pământul de frunze, acoperit de iluzii, până devii tu însuți o iluzie

Noi puteam fi cel mai frumos cântec. M-ai alungat din inima ta. Și de-atunci partitura îmi părea goală, cântecul nu mai lua trup de poveste. Te-am chemat, întâi, pe tonuri joase, sunetele se

Locuim vremelnic aici, locul visat nu pare a fi nicăieri. Rătăcim, ca puful păpădiei suflat de buze străine, opriți, pentru-o clipă, de mâini îndrăgostite, până ne-așezăm, uitați, în

1 Te tragi de umbră cu toate diminețile, Giselo, poate ieși din eclipsă și vei răsări - soare viu printre arborii ne-ncercați de tristețe. Soarele tău va lumina alte praguri, când ai să te

Mă tot gândeam odinioară: ce-ar fi, în umbra unui schit, să îmi alin a mea povară, și-apoi, pe cei ce au stuchit asupra vieții mele - pradă unor greșeli fără de leac - să-i iert și să mă rog de

Tu mă-ndemni să spun ceva, eu mă gândesc la altceva, în timp ce copacii nu mai sunt copaci, doar foșnet și risipire; fluturii, semne albe în ro(s)tirea de-o clipă; apele, doar o curgere

Mă scutur de apatie ca de o moarte lentă. Atâtea fumuri înnodate, sfoară a târziului, de parcă lumea s-ar fi oprit într-un punct indecis, și de-acolo pornesc razele unui viitor depășit! Aceleași

Un zâmbet, dintr-un altădată, răsucit în sine, ca o spirală năzuind spre un capăt. Acum, doar înghețul grindinei în care tremură viul. Prelungeam, pe-atunci, până la extaz, bucuria, făr-a ști

Cartea aceasta, „despre ea, niciodată”/ „sur elle, jamais” de Adriana Lisandru, a reprezentat pentru mine o țintă tot mereu amânată, în sensul că aș fi dorit să scriu cândva despre ea, dar ținta se

Vine o nouă inspirație, dar va trece și ea, ca durerea de dinți, ca vacanța aceasta, în pas grațios spre o alta, mult mai prelungă, prea deschisă la pungă. Inspirația asta îmi spune că se

Se va spune că n-ai fost decât un pretext pentru fraze, Gisela: înăuntru, vârtej; afară, doar un ecou lipsit de glorie al bobului de nisip visând să acapareze memoria lumii. Liniștea aceasta