George Pașa

Valeriule, nu m-am gândit la o liniște dinaintea furtunii, dar poate așa au fost percepute versurile, în propria-ți oglindă.

Mariane, aceeași chestie cu oglinda. Dezamăgirea e a cititorului și îmi pare rău că nu am reușit să induc starea adevărată a poeziei, anume echilibrul (aș spune că e un text despre înțelepciune, însă unii ar spune că (iar) mă laud).

A fost foarte frumos ieri dimineață. Ne-a bucurat prezența a numeroși tineri, elevi și studenți ploieșteni sau din împrejurimile Ploieștiului. Nu au putut fi prezente toate persoanele invitate (mă refer la poeți și critici literari), însă a fost ceva emoționant. Amfitrionul întâlnirii poetice a fost domnul profesor Nicolae Boaru, directorul Bibiotecii Jedețene "Nicolae Iorga", dumnealui întreținând atmosfera cu verva spiritului său, într-un discurs specific dumnealui, uzând de ironia socratică, de umor, marcând unele filiații ale poeziei din volum. Au mai vorbit doamna profesoară Gabriela Teodeorescu, critic literar, auotarea primei recenzii a "Cărții cu măști", poetul Victor Sterom (care a scris, de asemenea, un "breviar" al cărții), poeții Ioan Vintilă Fintiș, Martin Culcea, Camelia Iuliana Radu și subsemnatul, Gheorghe Pașa (autor al unei cronici a cărții, publicată în revista "Tribuna" din Cluj). Eleganta sală de lectură a bibliotecii a fost un cadru deosebit pentru această manifestare culturală. Îl felicit, încă o dată, pe Marian Dragomir și îi urez să scrie din ce în ce mai bine.

E frumoasă aceasă pastișă postmodernă după Nichita. Chair aș zice că se apropie de înălțimea originalului. Bravo, Victore!

Mulțumesc, Yannelis. Da, mi-am adus aminte. Nu-i chiar o derivată, poate vreo pată pe chipul adevărat.

Știu că este o simplă coincidență, însă mai este un poet pe acest site (sau, mai degrabă, a fost pe aici) care își numea personajul feminin Iubita_Una.

Mă gândeam că la o asemenea lansare va trebui să venim mascați. Eu am aruncat măștile și e posibil să tac.

aproape
sau din inimă
cresc frunze

îi spuneam să lase în pace drumul
el continuă și fără noi, rătăciții

nu tac pentru că vreau
tăcerea e mai presus de noi
ea vine de acolo
unde nu mai sunt nici măcar amintiri

Este o poezie frumoasă aici, chiar dacă e prea mult retorism și ar fi fost necesară o anume decantare. "Sunetul" acela care "nu se poate întoarce în carnea instrumentului" îmi amintește, cumva, de "singurătatea unui sunet", visată, cândva, și de mine. Ești aici și "un romantic întârziat", cel puțin ca stare de spirit, fiindcă mijloacele poetice aunt moderne.

Îți spun: "Bine ai revenit printre condamnații la poezie!"

Cred că scrisul Lui Leonard, cel puțin în ultimii ani, nu se ferește de nimic din ceea ce este omenesc. Și, dacă parafrazăm dictonul, nu ar trebui să ne fie străin. Fiindcă, în amalgamul de stări, sentimente, concepte etc. este imposibil să nu ne regăsim, măcar parțial. Și ce mi se pare bine, din punctul meu de vedere, este că nu te ferești nici de epatare (în doze moderate, e-adevărat), nici de duioșii, nici de afirmații tăioase. O apocalipsă și o re-naștere a unei lumi interioare. Un eu demiurgic dă naștere unui univers poetic din care nu lisește nici derizoriul, nici păcatul. Uneori mi se pare că alter-egoul din poemele de aici este o altă ipostază - modernă, fără îndoială - a trubadurilor medievali.

M-a făcut să zâmbesc începutul prezentării de aici. Dacă ar fi să mă încadrez la una dintre categorii, în mod sigur aș prefera la cititori.

Felicitări!

Este un text bun, dar cred că ar trebui să eviți niște locuri comune (nu pot spune că nu mi se întâmplă și mie). Spre exemplu, formularea "mă umple de vise". Cred, de fapt, că e singurul loc comun, celelalte fiind, cum știu, niște laitmotive ale poeziei tale.
Sigur, am fost atent și la "căderea scoicilor".

Eu spun că este un semn de bine, sper că îl vei interpreta la fel.

Și anacolutul cred că este în mod voit utilizat. Nu denotă vreo incoerență.

E scris frumos și textul acesta și destul de subtil, în ciuda unor afirmații directe. Sigur, mulți nu vor înțelege de ce îmi place. Nici nu am să spun. Cine știe vede.
Citesc în continuare ceea ce scrieți.

Este aici un text mai curajos decât altele, dar parcă e prea multă epatare. Știu că trebuie răsucită cheia atunci când citești, dar nu prea se vede că ai fi împotriva vreunui "fast-vers". Ai lăsat așa, în suspensie, să nu se știe dacă esti pro sau contra și să te citească mai mulți. Probabil e vreo strategie de marketing!
Vezi că mai ai niște cuvinte inversate (tastate greșit) și, într-un loc, diacritice lipsă.

Ștefania David, e posbil ca începutul să fie banal, dar și complex, ca oricare început. Sigur că acolo nu trebuie căutată logica enunțului. E mai mult (auto)ironie. Și e la fel de sigur că dacă aș fi spus: "Uită-mă!" în loc de "Uite-mă!" ar fi fost o notă mai luminoasă.

Marie, sigur că nici acolo nu trebuie văzută vreo logică. Cred că s-ar fi potrivit în contextul actual, poezia "Pierdută pentru mine, râzând prin lume treci", dar a scris-o Eminescu mai înainte!

Yannelis, pilda cu pescuirea minunată și doina respectivă sunt deosebit de grăitoare. Din păcate, nu și pentru donna Perdida.

E un text slăbuț acesta, față de ceea ce scriu în mod obișnuit, dar ați sesizat, cel puțin aceia familiarizați cu scrisul meu, că are o valoare de suflet.

Salut această recenzie la cartea unei poete sensibile. Nu am citit-o până acum, doar am răsfoit-o de la altcineva. Nu știu în ce măsură domnul critic a reușit, în acest spațiu redus, să prezinte mai multe virtuți ale volumului, mai ales că, în opinia mea, nu cred că a ales cele mai bune versuri. Însă știu că recenzia, destinată publicării într-o revistă, are un spațiu limitat ca așezare în pagină. Începutul acestei prezentări e cam volatil, cu formulări cam cețoase. Știu că domnul critic Dragomir scrie articole și mai bune. Sigur, nu este eseu ce a scris aici, dar înțeleg faptul că nu are nivel de acces pentru a posta articole. Mai sunt câteva neglijențe de redactare, însă, probabil, vor fi remediate până la publicare.
Oricum, "aprob pozitiv" demersul tânărului Marian Dragomir de a ne prezenta pe una dintre poetele "noului val". O felicit și eu pe autoare.

Da, poezia asta miroase a dragoste. Fiindcă dragostea e cea mai frumoasa poezie. Dincolo de cuvinte.

Îți spune acesta un îndrăgostit. De poezie, de frumusețea femeii și a lumii.

Nu pot să spun dacă, d.p.d.v. estetic, poezia aceasta înseamnă ceva. Dar pentru îndrăgostiți, pentru cei care au experimentat dulceața și calvarul ei, da.

O felicit și eu pe Maria Dobrescu pentru această carte și îi urez ca versurile sale să ajungă la inima cititorilor.

Desigur, așa cum spui pe undeva, chiar dacă titlul contrazice cumva, nu ai dorit o societate închisă, de tipul celor masonice, dimpotrivă. "Plaja cu suflet", spațiul imaginar născut la întretăierea apelor sufletului cu "marginile infinitului", spațiu atemporal, unde când nu știi ceva întrebi de-un cal și de-un val, cred că s-a dorit un topos al interacțiunii dintre sufletele gemene. Și de-aici urmează să mai sculptăm mult în cremene, ajutați și de valurile care își lasă amprenta asupra pietrelor.
Dincolo de toate, "fulgerele oprite-n haine de lumină" se abat întâi la stupină, unde albinele culeg mierea poveștilor. Și "dunga imaginară", "dunga zării", în care surâsul de copil se îngemănează cu un tril de pasăre-n zbor, și firul de iarbă mare din câmpia Dobrogei, unde privirea se odihnește, toate aceste repere ale realului fac nod cu semnele imaginarului, într-un "cod cu acord" din fior de rodador.
Fără îndoială, nu uit nici dimensiunea socială a textului. Fiindcă, în mai tot ceea ce scrie Domnul Popovici, poezia ar trebui să își capete rolul său genuin de re-facere a lumii. Nu mă refer numai la puterea orfică de a mișca pietrele din suflete, ci și la capacitatea făptuitoare a cuvântului.

În prima strofă e o parafrază după Arghezi (poate voluntar, poate nu). Sigur că "jocul" are aici alte reguli decât la poetul amintit.
Strofa a doua ar putea fi rescrisă. Mie nu îmi place deloc. Ori e prea încâlcită, ori nu i-am "deslușit jocul".

Bun venit, Laura Ion!

Se poate spune că Teodor Dume este un poet monocord, fiindcă aceleași teme și motive străbat majoritatea poeziilor sale. Faptul că i s-a mai sugerat (în rpimul rând, de către Gheorghe Grigurcu), încă de la începuturile scrisului său, să își îmbogățească "rezerva" lexicală, tematică, imaginarul poetic ar ține de o evoluție a scrisului său în pas cu veacul. Cred, totuși, că unele dintre poeziile sale ar putea rămâne, paradoxal, chiar datorită acestei voci unice pe care își acordează cele mai multe dintre tonurile sale poetice. Adică aceeași temă a destinului, încluzând (uneori concomitent) și viața, și moartea, și iubirea, și timpul, și tristețea, și fericirea etc.
Poezia de aici este poate cea mai reușită scrisă în aceste tonuri elegiace, fiindcă nu mai merge spre simplificarea extremă, cu tendințe spre prozaism, are profunzime și ajunge sufletul multor cititori sensibili. De asemenea, este scrisă cu detașarea necesară, introspecția fiind, și aici, predilectă. Și totul se leagă, aș spune, într-o armonie a contrariilor (vezi prima strofă sau versurile următoare: "am privirile amputate și oscilez/ între cer și o umbră leneșă"; "între mine și cer există o legătură/ care definește viața și moartea").
Nu știu dacă înstrăinarea de sine de la început este cea mai fericită alegere pentru armonia ideilor, dar posibil să fie în acord cu acea privire "din afară", chiar dacă nu se renunță la mărcile subiectivității.
Oricum, în ciuda lipsei unor semne inovatoare, textul este sensibil, bogat în semnificații, coerent, cu un mesaj deosebit. Și dacă autorul nu aduce nimic nou în materie de inovații, poate că este un semn că vrea să scrie așa cum știe mai bine. Și decât un text încâlcit, care să dea impresia de modernitate prin paradă de cuvinte, mai bine unul monoton, dar în acord cu sufletul celui care scrie.