George Pașa

Sunt de acord să îmi fie citite/înregistrate poeme la radio Agonia, fie că acest lucru se va întâmpla și post-mortem. (!) Chiar m-ar interesa să văd cum sună versurile mele într-o lectură fără voce graseiată. Totuși, ca să nu fac discriminare, poemele pot fie citite și de altcineva care graseiază.
(!)
Vă mulțumim pentru invitație!

Personajul nu e și narator. Îmi prezint scuzele pentru această neatenție!

„rralsmul” - realismul; „așteptau PE fraierii de serviciu”

Textul este dedicat memoriei lui Jean Constantin. El este J. C.
„Am zis!”

Glumesc, desigur.

N-am să vorbesc despre tehnici narative, influențe și alte cele. Mă voi opri doar la ceea ce poate părea lipsit de relevanță la nivel structural. Personajul-narator mi se pare a fi un tip care operează cu lipsa de relevanță la nivelul conștiinței publice, mai precis, cu „lipsa validării”, adică exaltarea insuccesului ca formă de excepționalitate artistică, una dinttre mărcile avangardismului interbelic. În acest sens, personajul chiar exprimă frustrările, întemeiate sau nu, ale unei mari părți a scriitorimii.
Deși multe situații narative sau detalii țin de absurd, n-aș putea nega și rralsmul acestora. Spre exemplu, faptul că biroul redactorilor nu avea plăcuță pe ușă poate sugera diverse semnificații: modestia acestora, ei nedorind să-și etaleze numele „pe toate gardurile”; precauția, fiindcă nu doreau să fie asaltați de cete de grafomani(!); impostura (că, de fapt, nu erau redactori, doar niște ageamii care așteptau fraierii de serviciu. (!)
Dialogul acesta:
„— Și... e în versuri?
— Nu. În rupturi. Cu intenție, goluri și gândul de-a ataca toate convențiile.”
ne poate trimite și la tehnica fracturistă, de ce nu?!
Chestia cu papanași în format poem amintește și de poezia obiectuală, dar prin inversarea sensurilor, adică nu poem în formă de papanași, ci papanași în format poem, ceea ce ține tot de tehnica absurdului (neo)avangardist.
Că poemele acestea cu trimitere aparentă la arta culinară sunt mai lungi („zeamă lungă”, vezi „ciorbă de burtă în hexametru dactilic”) sau mai scurte (cum ar fi poemul acela cu ouăle și brânza amestecate fără intenție, ca să rezulte, probabil, o mare brânză — aici, cu modestie, m-aș referi și la „pașadinele” mele) ar ține, desigru, de hazard, prietenul cel mai bun al unui bard.
Când personajul vorbește despre „eșecul cu structură”, „programat”, are în vedere în mod sigur și dicteul automat.
Referirile la biografiile scriitoricești sunt realiste și amintesc de metehnele multor redactori de reviste, pentru care mai important este numele celui care solicită publicarea și biografia sa literară decât valoarea propriu-zisă a creațiilor literare.

Dincolo de toate aceste observații, textul este, până la urmă, despre un personaj care lasă paf pe redactori și, după cum se vede și din ilustrația ingenios aleasă, îi nedumerește total, încât au o dilemă: să recitească manuscrisul „în stările liminale” sau să-i recomande vizitatorului un psihanalist. Glumesc, desigur.

Până la urmă, nu contează cui este dedicat textul, ci realizarea estetică propriu-zisă. Nici nu mi se mai pare un pamflet acum, ci un text care ține de umorul absurd, în linia lui Urmuz, fără a se elibera, desigur, de elementele satirice.

ai dreptate. Mă gândeam și la mulți alții, inclusiv la mine, de ce nu?! Că umorul nu trebuie să supere pe nimeni, mai ales că este aici, cumva, un îndemn să nu ne mai luăm așa în serios.

N-am prins tot șpilul textului, poate unde mă gândeam ce scrieri ale personajului ar avea legătură cu papanașii. Da, mă ajută mult să înțeleg aluzia la „desertul ca formă de disperare sublimată”. Numai că din dulcegărie în dulcegărie diabetu-i meserie!
Sigur, rubrica „Post-Regionalisme și alte închipuiri” mi se pare adecvată. Și însemnarea aceea pe manuscris din final.

Să înțeleg faptul că aici este o altă proză în care personaj este același John Carnagea din „Maximul apogeu”?!

Vă mulțumesc, doamnă redactor!
Sunt onorat de comentariul dumneavoastră!

corectare: „citeam”, nu „citem”.
De ce mi se pare un peom deosebit? Are imagini poetice neobișnuite, se salvează astfel, cel puțin în primele versuri, de căderea în clișeic; strofa a doua aduce inovații atât la nivel stilistic, cât și al ideilor poetice. Compozițional, textul este foarte bine realizat.

De obicei, citem toate textele tale, dar pe acesta se pare că l-am ratat sau nu l-am simțit la fel de profund ca acum, încât l-am uitat.
E un text deosebit, Cezara! Poate și unde are gravitatea aceasta pe care, în stilul tău, ne-o transmiți cu multă delicatețe, fără patetism.
M-aș bucura să mai publici pe aici.

dar, față de cum scrii acum, nu sunt semnele onirismului. (!) Abia finalul (la care, cum văd din comentariile precedente, ai lucat puțin până l-ai adus la o formă faină) prevede pe viitorul urmaș al oniricilor, chiar dacă nu are onirism propriu-zis.
Doar o impresie de amator într-ale criticii literare.

Știu că ai prelucrat varianta acesta, dar mi s-a părut mai nimerit să mă opresc aici, fiindcă aici a fost începutul unuia dintre textele tale reușite. Față de varianta recentă, aici se observă mai bine ludicul grav. Stilul ăsta îmi place mai mult, mai ales că tu ai inventivitate și nu vii cu poante răsuflate.
Rămân cititorul tău.

Viorele, uite că zilele alea au venit de mult. Chiar ai riscat să fii văzut. Și eu, dar mă feresc de ceva timp să-mi mai „ cheltui poezia prin locuri publice”. Ai tu un har de a spune multe în puține cuvinte. Chiar mi-ar plăcea să mai postezi pe aici, măcar din când în când.

Textul are, fără îndoială, virtuți literare, mi s-a părut destul de reușit. Ar trebui adăugate semnele diacritice și corectată o altă greșeală de ortografie: "îmi închipu-i".

E greșită utilizarea conjuncției copulative" și" din finalul textului. Logic, acolo trebuie conjuncția disjunctivă "sau". Nu se moare și deodată, și pe rând. (!)
Greșeli de ortografie: "strigâ-n" și "de-odată".

Acum, că sunteți o "gașcă" pe cinste, sper că veți realiza mult mai mult decât am reușit cei din trio NGP.
Mă bucur pentru domniile vostre vă rog să scuzați "dezertarea" mea!
Mult succes vă urez!

Vă mulțumesc pentru comentariu! Credeam că nu mai vede nimeni „vechitura” asta. Este un text la care țin, deși tind, în ultimul timp, să mă eliberez parțial, dacă nu total, de „schelele” și „protezele” intertextuale specifice optzecismului.

Acum, după ce am reușit să mă detașez de el, privit în perspectiva mai largă a creației mele, normal că am exagerat când am spus că e un text foarte bun. Poate a fost doar o provocare, văzând că, inițial, ați spus că „e mai mult un joc de-a poezia”. (!) La chestia aceasta am replicat eu. Sigur, nu ar fi fost cu supărare, cititorul e liber să spună ce crede despre un text. Dar a doua oară, deși pătrundeți foarte bine în atmosfera, în semantica și semiotica textului, parcă spuneți ceva total opus. De aici, ajung la concluzia că oricare text poate fi lăudat dacă nu ținem cont și de ceea ce aduce el nou, ca viziune, limbaj, sensuri. Or, tocmai elementele novatoare consider că fac un text reușit. Nu e cazul și aici.
Înțeleg punctul dumneavoastră de vedere și îl respect. Vă mulțumesc!

Îmi place cum este structurat textul, existând un liant bun între secvențe. Vocile din fiecare secvență sunt bine dirijate de acea voce unificatoare din off.
Creația de față amintește de E. Cioran, prin atmosferă, paradox, filosofie poetică și doza necesară de umor negru. Iar finalul este unul neașteptat și foarte bun.
La nivel stilistic, textul nu excelează prin noutate a tropilor. Elementele novatoare țin, mai degrabă, de Weltanschauung.

Ați tot făcut modificări, dar mai mult pentru corectarea textului. Ceea ce am spus inițial nu retractez, adică avem de-a face aici cu un imaginar suprarealist de calitate, cu un dicteu bine controlat. Nu știu dacă știați, dar textul fusese recomandat, însă, în urma modificărilor, au apărut greșeli de ortografie, de aceea am renunțat să îi readaug steluța roșie.
Ar mai fi o imagine din prima secvență unde cred că se pierde coerența: „trec caii în galop estompat și strivesc corola de minuni a lumii, ci vibrațiile lui propagate în nimic, sub scuza unei urgențe de singularitate.”
Adaug totuși steluța galbenă, fiindcă textul merită evidențiat.