George Pașa

Că textul e scris bine sau rău... nu știu. Că ești poet... ți-am mai zis. Totuși, ai putea găsi un tilu mai original, nu acela al unui roman arhicunoscut.

Nu degeaba zicea Bâncuși că „orice simplitate este o complexitate rezolvată”. Cam așa se întâmplă și cu textul acesta al lui Teodor Dume, un text plin de sensuri, în care se poate spune că îi reușește destul de bine resemantizarea unor clișee lexicale, cum ar fi aceea a ființei noastre fenomenale asemenea nisipului spulberat de vânt sau a căutării („cotrobăirii”) în cer a unor răspunsuri despre ființa noastră numenală.
Este un text al stărilor omului în confruntarea cu necunoscutul (al misterului morții, dar și al esenței vieții), al necesității expierii prin suferință și rugă, dar și al unor reflecții adânci asupra condiției omului, confruntat, pe de o parte, cu egoismul materiei, iar, pe de alta, cu transcenderea dincolo de lucruri, unde se află ființa noastră autentică. Dacă, inițial, finalul textului mi s-a părut a fi de un orgoliu luciferic, recitind de mai multe ori, mi-am dat seama că sensul este total opus: sfârșitul nu este, de fapt, decât un nou început, când Dumnezeu („centrul universului”) trece prin noi și transcende sufletul eliberat din materie. Nu este ceva nou, dar felul cum o spune autorul este poetic și pătrunzător.

Nu știu dacă textul acesta e chiar de trei stele, dar le mulțumesc cititorilor mei constanți pentru atenția acordată, făcând astfel textul mai vizibil, fiindcă altfel nu se putea și ar fi trecut neobservat, ca și altele (nu numai din pagina aceasta). Am remarcat faptul că toți v-ați oprit la cele două versuri, în care, de altfel, se află poate singurul moment de efuziune lirică, celelalte secvențe fiind mai conceptuale. Sigur că „a deriva” nu-i totuna cu „derivă”, nici eu nu am spus altceva. Vreau să adaug doar că „arta derivei” nu se referă neapărat la literatură sau la artă în general, ci (și) la deriva în viață sau în societate. Până la urmă, și textul acesta poate fi, pentru cititorii care nu sunt atrași de scrisul meu, o altă formă a derivei. Și ar avea și ei dreptate. Nimeni nu este deținătorul absolut al adevărului.

Vă mulțumesc frumos pentru impresiile domniilor voastre!

Scuzele mele, mă refeream la poezia „În zadar în colbul școlii”. Poate corectați și la verbul „așază”.

Am citit toate elegiile pe care le-ați postat în ultimul timp, iar aceasta mi se pare mai reușită, nu neapărat din punct de vedere estetic, ci, mai degarbă, pentru faptul că are mai multă coerență, nu se mai sare,decât într-o măsură mică, de la o idee la alta. Nu mă împac totuși cu exagerearea utilizării semnului „&” în loc de „și”, mai ales că a devenit deja un clișeu al poeziei actuale. Nu știu care este relația dintre genetica urbană și arta de a muri, însă mă voi mai informa și voi mai medita la aceasta. Finalul îmi place ca idee, chiar dacă viziunea mea este puțin diferită, bazându-se pe o viziune mai mistică a vieții. Adică eu cred că Eminescu a dat pe deplin răspunsuri și la arta de a trăi. Numai dacă ne gândim la finalul din „ Numia poetul...”: „Și trăiește, chinuiește/Și de toate pătimește/ Și-ai s-auzi cum iarba crește.”

Înstrăinarea nu presupune neapărat ură, nici gânduri negative, cum nici suflet pervertit.

Mulțumesc!

Cam așa e, numai că mutarea aceea finală o face Altcineva.

Mulțumesc!

Mi-e greu să spun ce m-a impresionat mai mult: mesajul, forma lapidară a versurilor, sentimentul că te-ai apropiat dureros de mult de o taină a ființării unde durerea proprie este filtrată și atinge general-umanul, rămânând, totuși, ea înseși.
Am citit, încă de ieri, poezia aceasta, într-un alt loc. Practic, la fel ca acum, nu puteam să spun altceva decât că este poezie. Uneori este suficient și atât.

Adevărat a înviat! Mulțumesc pentru comentariu! Cred că Albăstruiul e îngerul cel bun. Ai dreptate.

Adevărat a înviat!
Am modificat incipitul textului, părea cam bombastic. Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi și de a spune ceea ce gândiți!

Ottilia, de această dată, nu am gândit-o ca pe o poezie religioasă, deși se poate interpreta și așa. A „religiozității de a fi” - da, ai inutit bine (la fel și curgerea a toate). Desigur, frumosul este în perspectiva din care vezi textul. Oricum, am încredere în ochiul tău critic.
Răzvane, m-a amuzat ceea ce ai spus. Aș putea demonta, ca și altădată, întrega ta construcție, închipuită drept comentariu pertinent. Dar cum îți știu gusturile „estetice”, nu te pot îndemna să mai recitești.
Vă mulțumesc pentru opiniile voastre și vă doresc toate cele bune și de folos sufletului!

Cred că tipul acesta de scriitură aș putea să-l numesc fals jurnal de supraviețuire. De ce? Pentru că nu supraviețuirea contează în el, ci căutarea de sens chiar și în lipsa de noimă. Deși a numi astfel această scriitură ar fi nedrept sau, în mod sigur, incomplet. Ceea ce contează este că mai scoate din amorțire creierul și-l pune la lucru. O scriitură acidă, însă diluată în așa așa măsură, încât să nu provoace arsuri grave.
Dar noi, contemporanii, n-avem niciun drept să dăm verdicte definitive, fiindcă acestea oricum au fost date dinainte de a afla că existăm. Dacă existăm, desigur.

Aveți sensibilitate artistică, dar mi se pare că acesta vă joacă, uneori, feste. De multe ori, metaforele duc la asocieri cam nelalocul lor: „legumele dragostei”, spre exemplu. Iar firul asocierilor creează și alte structuri explicative ce se îndepărtează de poezie: „roadele cerești au o greutate/înșelătoare/cu cât mănânci mai mult din ele, cu atât/devii mai ușor/oamenii s-ar putea să slăbească, ba chiar/să plutească”. Incipitul mi se pare mai bun, însă ar putea lipsi versul „ce se prelinge pe nemurire”, fiindcă ideea este implicită din versurile anterioare și, la urma urmei, trebuie lăsat loc și de sugestie. Despre „ființa de abur” am scris și eu, nu de puține ori. Desigur, nu înseamnă că nu mai pot scrie și alții, metafora aceasta devenind un bun comun.

Acum am observat ghilimelele de la primul paragraf. Autorul este Val Zgârcea. După cum se vede, eu am crezut invers: că și ghilimelele sunt ale lui I. M. Popovici. Oricum, prezentarea ta este oroginală, dovadă că m-am și încurcat între firele plasei, ca peștele.

Cum am fost plecat, scriu acum, post festum, o însemnare despre evenimentul care sper că a fost unul reușit.
Vorba românului:
Dacă-i teatru, cânt să fie;
Dacă nu, vreo sindrofie,
Vreun pitic fără tichie
Ori vreo dulce melodie,
S-o cântăm cum om putea;
Iar de nu, jar vom mânca!
Dacă-i poezie,-atunci,
Vom ieși degrab’ din lunci,
Prin nămeți, pe drum de țară,
Să chemăm cea primăvară,
Care-ntârzie să vină,
Să ne dea chip de lumină.

De din Valea Cucului,
De sub umbra nucului,
Dau semn de citire
Și mărturisire
Că mi-a tot scăpat
Că ai întrupat
Și dramaturgie
(Comic? Tragedie?
Ori vreo dramă densă?
Zic, nu e ofensă.)

Ca de obicei, când te referi la o carte sau la vreun spectacol, o dai pe poezie. Ce să zic? Să fie! Un spectacol viu, mândru și zglobiu. Poezie fină, cânt de mandolină. Poezie calmă, băută din palmă (cu palma căuș; izvor jucăuș, alintat de-un dor ca un meteor; alintat de vânt, dorul din cuvânt; alintat de tineri și de Sfânta Vineri).

Iertare că m-am jucat aici cam peste limita admisă. Ce voiam să spun, pe scurt, este că mă bucură să aud și asemenea vești!

Vă mulțumesc pentru generozitatea voastră și mă bucur sincer că v-au atras atenția versurile acestea. Cât despre publicare, domnule Dume... porțile îmi cam sunt închise. Voi continua să scriu, să îmi fac proiecte, poate... cine știe!

Mantia impermeabilă a singurătății este grea și n-o poate purta oricine. ”Toate-s praf”, vorba poetului. Mă rog, și rumeguș, însă ar trebui să nu uităm că și din el se pot face materiale rezistente. Așa și cu ideile, fie și gândite într-o cheie minoră. Mi se pare, totuși, destul de reușit sarcasmul de aici.

Parafrazându-l pe Cioran, care spunea că „atunci când viața își pierde curgerea ei firească, își caută alta”, aș zice așa: Când realitatea aceasta nu te acceptă, îți cauți alta, cea care este ascunsă, asemenea soarelui sub obroc, sub învelișul alteia. Și tot așa să dăm învelișurile la o parte, până găsim miezul realului.
Am stat și am cugetat la legătura pe care o faci între ce zic eu aici și atitudinea procurorului George Pavel Vuza. Poate dragostea pentru spiritul dreptății, deși în literatura - ca și în viață, de altfel - dreptatea umblă cu capul spart.
Din tot ce am scris aici, doar de cuvântul „metaforei” îmi pare rău că l-am inventat (mai corect, a venit singur spre mine!). Ușoara ironie nu pică prea bine într-un text conceptual. Dar poate e doar colțul sfărâmat al cubului. Cum imaginile artistice cam lipsesc, n-ar strica imaginile despre care vorbești. Glumesc, desigur.
Sunt onorat de prezența gândurilor tale.

Am crezut încă de la început în sensibilitatea creatoare și talentul Mihaelei Roxana Boboc. Nu uit că aceste semne le-am văzut chiar și într-un text aflat (pe drept sau nu) la secțiunea „Atelier”, text pe care l-am înstelat, exprimându-mi părerea despre ceea ce văd bun și despre neajunsurile acestuia. De-a lungul timpului, am urmărit ce mai scrie pe aici și, dincolo de unele șchiopătări sau dulcegării stilistice, semnele acelea pe care le văzusem se păstrau.
Acum, dau peste un text care începe oarecum ezitant, unde metafora „umerii rugăciunii” mi se pare nu numai facilă, ci și clișeistică. Apoi jocul acela al contrastelor pare a păstra aceeași amprentă. Însă, citind până la capăt, mi-am dat seama că ar putea fi doar un intermezzo al descătușării sensibilității, fiindcă, începând de la versurile „Uit să te uit și nu uit umbrele pe care ochii tăi le aruncă peste bord/odată cu năframa roșie a înserării„, textul capătă prestanță, fior liric și un mesaj în fața căruia te oprești cu un „farmec dureros”, ca să amintesc de una dintre amprentele sensibilității eminesciene.
Dacă inspirația creatoare și respirația poetică nu ar avea sincope, mai ales în texte ceva mai elaborate, cum este și acesta, cred că Mihaela Boboc ar putea scrie, în viitor, și poeme memorabile. Oricum, e frumos ceea ce a scris aici.

Îți mulțumesc frumos, Ottilia, atât pentru intuirea sensurilor, cât și pentru remarcare. Acel „tontoroi de suprafață”, deși exprimă ceeea ce am dorit, pare a fi în dezacord cu atmosfera textului. Cred că voi modifica acolo.