George Pașa

De la o carte la alta, Teodor Dume nu numai că și-a limpezit viziunea creatoare, ci și-a găsit nuanțele inepuizabile ale culorilor sufletești. A atins, de asemenea, simplitatea, în sensul în care acesta înseamnă nu vocabular minimal, plin de truisme, ci accentul pus pe gând și pe cuvânt, de o așa manieră, încât să existe și o rezonanță a lor, și o intensitate potrivită, fără a se cădea în lamentație sfâșietoare sau, dimpotrivă, în teatralitate.
S-ar putea spune, tot la fel de bine, că, în măsura în care temele și motivele sunt cam aceleași de la o carte la alta, autorul scrie, de fapt, o singură Carte, aceea în care ființa și creația se împletesc, încât ajung să treacă una în cealaltă. Sunt multe texte care mi-au plăcut integral, altele doar fragmentar, dar impresia mea este că, în ansamblu, rostirea și rostuirea cuvintelor este una fericit aleasă. Nu este un imaginar poetic bogat, nu se recurge la exces metaforic, însă aici sugestia și impactul vizual al unor imagini este mai puternic, neexcluzându-se nivelul reflexiv al textelor, dominanta poeticii dumiene. Iată câteva dintre ele: „prin ramurile trupului o să ies/precum mugurii în ploaie plesnind/de culoare” („Solstițiu”, p. 23); „pașii aburind de soare/vindecă pământul pe care o să calc/atunci când/timpul se va opri în mine/ca într-o gară pustie...” („Castel de nisip”, p. 32). Desigur, multe dintre imaginile poetice trimit de la concret la abstract, căpătând accente filosofice.
Câteva versuri mai puțin inspirate (cum ar fi „sunt o pasăre decapitată de aripi”) nu impietează asupra reușitei acestei cărți.

Vă contraziceți, doamnă. Invidia e invidie. Atunci, mai degrabă, nu aveți niciun fel de invidie. Vă mulțumesc pentru opinii. Toate cele bune!

Așa este cum zici, Ottilia. Mă bucur că mai citești ce scriu. Între noi nu se mai cuvin stele, că ele și-au găsit locul lor acolo, pe cer. Mult mai important este semnul de înțelegere. Uneori, contează chiar și observațiile critice.
Îți mulțumesc mult pentru semnul de lectură!

Desigur, volumul \"Dolor\", așa cum spune domnul Dăncuș, este, din păcate, prea puțin cunoscut în România, chiar dacă au apărut două recenzii bune: cea a doamnei Marina Nicolaev, publicată și pe agonia la adresa menționată mai înainte (dacă nu mă înșel, am citit-o și într-o revistă) și recenzia lui Liviu Ofileanu, publicată pe Agonia și într-o revistă ploieșteană.
Sunt printre cei care au avut plăcerea de a citit acest volum de versuri biling și, într-adevăr, aici poeta se dovedește a se axa pe tema socialului. Spre deosebire de alte volume ale autoarei, aici limbajul este mult mai direct, tropii limitați la număr, încât, aș spune, mesajul și exprsivitatea vin, mai întâi, din forța enunțului: persuasiv, de un patetism potrivit ideilor poetice. Aș spune că nu numai soarta celor obidiți iese în prm-plan, ci și destinul poetului și al poeziei. Dau un singur exemplu, din poezia \"În Est\": \"\"Am chef să răstorn totul,/ Să mă liberez ca o furie/ În templul absolut/ Al poeziei.\"
Aș mai vrea să spun că, prin tematică, în ciuda diferențelor de atitudine și a limbajului poetic, volumul are ceva din poemul \"Țiganii\" de A. S. Pușkin, iar prin stilul uneori acid, prin militantism, aduce aminte și de Maiakovski.

Ținând cont că și Anghel Pop a spus cam același lucru, înclin să-ți dau dreptate. Poate o altă poezie, cu tonuri, stări, tehnici asemănătoare va fi mai convingătoare. Textul acesta va rămâne așa, ratat sau nu. De fapt, am mai scris în aceeași manieră.
Îți mulțumesc pentru opinie!

Adrian, doar știi părerea mea despre clișee, dar când sunt prea evidente, cum e cazul sintagmei pe care o propui, \"potecile întortocheate ale gândului\"? Nu merge, nici măcar o altă metaforă, întrucât aici stilul se bazează pe altceva. Mă bucură faptul că te-a impresionat poezia.

Ioana, ai surprins natura aparent dilematică a discursului, dar cred că ai văzut și unica opțiune. E ceva că te mai apleci și asupra \"poeziei\" care nu pleacă \"(și) din stern\".

Leo, inserturile acelea oarecum în afara discursului au menirea de a mai atenua din gravitatea mesajului. Ține și de stilul meu. Dar îți respect perspectiva de lectură.

Mulțumesc pentru păreri, mă voi gândi la observațiile voastre.

Ți-s dinții-așa de galbeni, încât seara,
Când luna-și varsă-n ochii tăi lămâia,
Îmi pare c-un strigoi și-ascute gheara;
La naiba! pe-unde am ascuns tămâia?

Trecută prin diverse filtre, scriitura lui Ioan-Mircea Popovici rămâne aceeași, și totuși alta. Fie că se bazează pe narativitate, pe sugestie, pe reflexivitate, intertextulaitate, pe lirismul de substanță etc., e ceva care emoționează, care poate atinge sufletul oricărui om sensibil, dar și ceva care aduce o distanță, propice înțelegerii marilor adevăruri. Și aceste adevăruri trimit la o intuiție mai înaltă, la rațiuni sueprioare simplei atingeri de corzile sensibile ale fiecăruia. Pentru că imaginarul artistic trimite, mai întâi, la referentul din real, apoi deschide alte căi și căi, într-un labirint de semne în care e necesară o detașare de sine pentru a găsi cele mai bune căi de acces la sensuri.
Foarte inspirat mi se pare începutul, prin acea "permutare" necesară. Apoi intervin acele mărci ale monologului adresat, cu o tentă particulară, fără a exclude alternativele general-umanului.
Mi-ar fi greu să disting ceea ce este mai reușit aici, fiindcă textul în integralitatzea sa dă măsura împlinirii. Și totuși, dacă aș face acest lucru, aș alege doar două enunțuri, plin de substanță și, concomitent, producătoare de emoții superioare: "Ți-am dăruit un spațiu și tu-mi dai o poveste. Mama bătută, în drum spre fiu, fugind de Singurătate și de Moarte."

Doar o corectură ar cam fi necesară într-un loc, fiindcă par a lipsi niște cuvinte acolo: "Când Poeta taina împlinirilor de gând..."

Un text de apreciat.

Plictiseală

"E-atâta liniște-mprejur
Și n-ai cu cine face glume,
Cu cine să mai râzi… Vă jur
Că-mi vine să mă duc în lume!"
(Gârda Petru Ioan)

"Nevasta, draga mea, minunea,
E om cu suflet, din popor:
Când s-a făcut succesiunea
A dat papucii tuturor."
(Gârda Petru Ioan)

Afurisita asta de minună
Te-a vrut, o viață, doară sub papuc,
Ți-a promis câte-n stele și în lună...
De-aceea, astăzi, mortu-i singur cuc!

Așa o fi cum spui, madam;
De la-nceput, dreptate-ți damȚ
Văzut-am zâmbetu-ți de gheață,
Și dinții doar ieșeau în față.

"după primul moment de ezitare
ai spus
fii bine venit tu
și ultima dungă din zare
să-ți fie-n zalele pieptarului
să nu te rănească săgețile otrăvite
nici săbiile ascuțite".

Pentru voiaj (sau voyage") trebuia o mare calmă. Dar, cum furtunile fac parte din legea mării, zic și eu că "așa a fost să fieȚ. Aici găsesc furtunile:
"sângele-și începe furtuna de vară
și cerul se umple de fulgere
ca-n noaptea-n care am prins somnul
care mânca gâștele satelor din jur"

Ca și în "Voiajul", găsesc aceleași intersecții (sau, mai degrabă convergențe) între drumul pe apele mării și acla pe mările interioare.
"mă îngrijorează când taci
în lunile-n care iarna dă-n viscolit
și sfârâitul vreascurilor în sobă
și scânteia butucilor
cantă a povestit
și-un fel de neliniște
cu valurile mării acoperind digul
mă cheamă".

Katy, versurile 6 - 10 parcă le-aș mai fi scris și eu cândva, dar numai în minte și nu sub aceeași formă. Să fiu mai explicit: mă bucură faptul că asemenea gânduri plutesc într-un fel dincolo de timp și spațiu și determină ca lectorul să se recunoască uneori în cel care scrie. Ți-am scris acest comentariu așa târziu, deși am citit textul încă de la postarea acestuia.

P.s. Tăcerea ta și a altora spune multe. Vorba lui Hamlet.

Din centru radiază toate necunoscutele:
\"în dreptul inimii
o bătaie\".
Apoi mă-ntorc la \"pagina cea durut/ lacrima\". Cred că nu s-a pierdut, poate mai trăiește printre coincidențe.
Ce mă impresionează aici e faptul că, dincolo de o semiotică personală, cu unele constante ce nu-ți permit să uiți întregul, textele lui Yannelis au ecouri într-un filon poetic profund românesc. Și el știe mai bine care e Poetul. Aici, frunza, lătratul de câine, dunga zării, hotarul dintre nu și da, dintre iar și zadar sunt semnele unei poetici prin care se anunță și Poetul. Mai trebuie o nouă adunare din risipiri cu ecou de-mpliniri.

Cred, Aurel, că făceai trimitere la Petre Țuțea. Scuzele mele!

Nu sunt unul dintre cei care se omoară după limbajul licențios în literatură, deși, fără ipocrizie, am mai citit asemenea literatură, fie mai veche, fie mai nouă. Contează ca acele cuvinte să fie la locul lor și să nu epateze gratuit. Ție îți reușește cât de cât. Pare-mi-se că aici mergi puțin pe linia unui naturalism reînviat, cu unele accente psihologice.

Nu știu de ce nu apare titlul în lista de texte. Deși mie nu îmi place titlul ales ("curv" fiind, în opinia mea, un cuvânt neinspirat), nu cred că era motiv să fie înlocuit.

Succes cu noua carte!

Sunt câteva aspecte deosebit e interesante ale volumului de versuri \"cartea Alcool\", aspecte pe care Florin Caragiu le scoate bine în evidență. Mai întâi, această relație dintre tradiție și inovație pe care orice operă valoroasă le-a avut în vedere. După aceea, punctul de plecare pe care îl găsește în cartea \"Întoarcerea autorului\" de Eugen Simion, carte ce mi-a trezit și mie un deosebit interes încă de la prima lectură. Poate preluarea acelui titlu pentru articolul de față nu știu dacă este cea mai potrivită. Exprimarea opiniei că titlul cărții lui Ion Mureșan nu este decât aparent paradoxal e în acord și cu propriile mele impresiiȘ la fel, ideea \"camuflării sacrului în profan\".
Ținând cont că s-a vorbit mult în acest an despre volumul respectiv, Florin Caragiu vine cu unele observații cu totul noi, insistând mai puțin asupra structurii de \"suprafață\" și concentrându-se asupra celei \"de profunzime\".
Este aici un articol bun și, de aceea, îl evidențiez.

Mi-au plăcut în special versurile aflate între ghilimele. Poate că ar mai fi trebuit ceva după final. sau cititorul trebuie să urmărească și el \"arabescul de pe chimonoul... albastruȚ?! Poate, fiindcă și titlul parcă ne cere să ne lăsăm plăcerii de a vedea. Dincolo de...

P. s. Îmi place fluturele de pe umărul tău. Seamănă cu un sărut.

Iarina, Maria, Katia, Daniel, Silvia, Cristina,

La 12:21 ne găsim pe Țărmul înalt. Vom coborî pe Plaja cu suflet și acolo vom vedea mai multe. Atunci, când din ape, va ieși fata mării.
Acum e doar un prolog pentru un dialog, sper, folositor pentru toți, spre luminarea cu poezie a întunericului ce ne paște din umbră.

E și despre timp, dar mai mult despre înfrățirea-n cuvinte (și ea, dicolo de timp și de timpuri). Mulțumesc, Maria Gheorghe! Mai ales că, după câteva luni, se mai oprește cineva la unul dintre textele mele.

Eu totuși, ca un naiv, cred în continuare că fiecare creator trebuie să fie în concurență doar cu sine, să se autodepășească. Spun acest lucru fiindcă, din păcate, concurența dintre creatori duce la ceea ce spuneai: invidia, care, fie și „amicală”, tot ignobilă este. Opusul acesteia, admirația, ar trebui să fie prezentă când ne place un obiect estetic.

Mulțumesc pentru felicitări!
Cu același respect,
George