florin Vasilescu

Lasă-ți gândurile tale Peste ape să colinde Dorul tău, nebun-fierbinte, Lâng-al meu să fie cale! Frământarea, de te-ncearcă, Dă-o încolo pe pustii! Că te iubesc, și aș dori, Inima…, tu mi-o

Cuvintele mele, Călare Pe un cal albastru, Þipă, Fără încetare, La mine. Au înnebunit Cuvintele mele. Îmi taie răsuflarea, Ducându-mă La disperare. Eu nu le bag În seamă. Le

Uneori, mai și greșesc, Poate o fac din neștiință Și ,alteori, mă și prostesc, De aceea pun de-o pocăință. Dar cel ce știe, și-nadins Face și vrute, și nevrute, De mâna zeului e-atins Și dus

Nu toată lumea, Neapărat, Are nevoia Cea mai mare De echilibru Cumpărat Cu armonii Plictisitoare. Totdeauna Ai de învățat Și de la prostul Cu mintea goală, Chiar dacă

Eu înțeleg că sunt, Pe-acest pământ, Cel ce sunt Sub jurământul ,,Leapădă-te de rău!”, Dar mi-este greu Să definesc Ce-nseamnă hău. Acest cuvânt, De e ceresc, Sau pământesc, Mă

Mi-e cam lehamite de claritate! M-aș chercheli cu-o dușcă de abstract, Care nu umblă prin cetate, Făcându-mă, de dânsul, să iau act. A fost ceva, sau cineva, atunci Când nu era nici molecula-n

Când vezi, descoperi că nu vezi, Aștepți tăcut o revelație În care șiința spune că visezi Cu-a simțului senzație. Dar dacă mie asta-mi place, Tu vii și-mi spui să nu o cred? Ideea rece,

Din muncă fac adesea scut Pentru astă existență Din care sigur că mă mut Fără multă insistență. Tragem din greu și socotim Într-o formă contabilă Un scop meschin, alții gândim O viață

Fată frumoasă ai fost și, sigur, ești și-acum, Una-n lume zice că nu am dreptate, Hai să bem cu toții cât încă se poate Să nu fim socotiți că stăm ca proștii-n drum. Copiii noștri dragi, la

Da, Doamnă, te iubesc de vrei sau de nu vrei, Chiar dacă mă tratezi cu o bănuială C-aș sta cu ochi deschis către alte femei, Ca un holtei atins de-a iubirii boală. Da, Doamnă, mă rănești și

Azi nu mă tem deloc că pic în derizoriu Cerând să fiu luat omul care a ajuns Să înțelegă clar un trai aleatoriu Cu întrebări dure și în pană de răspuns. Cer eu cumva prea mult celor dragi din

Mă urăsc cum se cuvine, Tot disprețul mi-l aloc Și golit așa de mine, Dumnezeu să intre-n loc. El e adevărul unic Cum zicea și Þuțea Petre, Restul nu e decât ludic, Amăgiri de foc pe

O, Rege Lear nebun, te văd mergând încet Pe plaja mării reci cu pletele în vânt, Și bombănind ades, precum face-un poet, Pe care îl aștepți ca pe o salvare-n cânt. Iubit și prețuit ai fost doar

Adesea umblam pe la vecini, Purtând la gât fularul roșu, Mândru precum era cucoșu Stăpân pe haremul de găini. Dar, iată, se-ntâmpă să colind Pe malul Senei ca un papă Căruia sensul vieții-i

Simt, aievea, izul hai-hui-ului Prin inima ce tare bate În crăpătura călcâiului Pășind prin ierburi rourate. Liber de gânduri amestecate Trifoiul roșu tremură arar Sub dansul albinelor

Școala, întrecând măsura, Operând cu noțiuni, Scoate, când o-apucă ura, Aspiranți la funcțiuni. O menire mai aleasă N-ar putea să ne arate, La ce intră o să iasă Inși lipsiți de

Nu aș vrea să calc în oale Cum călca vestitul Rică, Rică…al lui Caragiale, Ce-o iubea pe Zița, cică! Aș face un exercițiu De trădare sau credință, Dar nu e decât un vițiu Ce mi-ar sta pe

Trebuie, mă-ndeamnă Domnul Kant, Și spune asta ca un prusac ce e, Dar pot? E-ndemnul un savant De care să țin seama, domnule! Mai bine aș trăi doar după mine Pe-acest pământ din care-am

Nu am vrea ca poezia Să vă pară un canon Sau să luați drept avion Cucul, cioara, ciocârlia. Nu ne mai considerați Moșneguți ieșiți din uz, Fără văz, fără auz Și puțin cam aplecați. Că nu

Un șir de lebede albastre valsează azi pe lac Sub sălcii mici, pletoase, cu verdele lor crud, Pe frunza unui nufăr se-nfoaie un brotac Zâmbind la gâze verzi ce urcă-n cerul ud. Așteaptă știuca,

Când dispare cheful De iubit natur, Neglijând chemarea Unui gest matur, Când un dor turbat Pune stăpânire Pe oameni mireni Și pe mânăstire, Când însăși purtarea Vă scoate din minți Și pe

Sufletul meu, sufletul ei Sunt străbătute de-o criză Lipsită de cerul cu zei Plecați la pol pe-o banchiză. Privirea dură și rece, Zgâlțâie tot corpul fragil, Gâlceava verde petrece Ca

Nu aș fi crezut vreodată, Cum știam că mama-i dură, Să primească, dintr-o dată, O femeie-n bătătură. Și, în plus, să-i și zâmbească Cu răbdare, părintește, E-o minune îngerească Care, sigur,

După pedepse primite-n tăcere, Rece, gândirea se-acordă cu viața, Care-i oferă, pe gratis, plăcere Fără de preț, că-i liberă piața! Timpul bogat, fără oameni, trăiește? Se pune acum