Lasă-ți gândurile tale
Peste ape să colinde
Dorul tău, nebun-fierbinte,
Lâng-al meu să fie cale!
Frământarea, de te-ncearcă,
Dă-o încolo pe pustii!
Că te iubesc, și aș dori,
Inima…, tu mi-o
Cuvintele mele,
Călare
Pe un cal albastru,
Þipă,
Fără încetare,
La mine.
Au înnebunit
Cuvintele mele.
Îmi taie răsuflarea,
Ducându-mă
La disperare.
Eu nu le bag
În seamă.
Le
Uneori, mai și greșesc,
Poate o fac din neștiință
Și ,alteori, mă și prostesc,
De aceea pun de-o pocăință.
Dar cel ce știe, și-nadins
Face și vrute, și nevrute,
De mâna zeului e-atins
Și dus
Nu toată lumea,
Neapărat,
Are nevoia
Cea mai mare
De echilibru
Cumpărat
Cu armonii
Plictisitoare.
Totdeauna
Ai de învățat
Și de la prostul
Cu mintea goală,
Chiar dacă
Eu înțeleg că sunt,
Pe-acest pământ,
Cel ce sunt
Sub jurământul
,,Leapădă-te de rău!”,
Dar mi-este greu
Să definesc
Ce-nseamnă hău.
Acest cuvânt,
De e ceresc,
Sau pământesc,
Mă
Mi-e cam lehamite de claritate!
M-aș chercheli cu-o dușcă de abstract,
Care nu umblă prin cetate,
Făcându-mă, de dânsul, să iau act.
A fost ceva, sau cineva, atunci
Când nu era nici molecula-n
Când vezi, descoperi că nu vezi,
Aștepți tăcut o revelație
În care șiința spune că visezi
Cu-a simțului senzație.
Dar dacă mie asta-mi place,
Tu vii și-mi spui să nu o cred?
Ideea rece,
Din muncă fac adesea scut
Pentru astă existență
Din care sigur că mă mut
Fără multă insistență.
Tragem din greu și socotim
Într-o formă contabilă
Un scop meschin, alții gândim
O viață
Fată frumoasă ai fost și, sigur, ești și-acum,
Una-n lume zice că nu am dreptate,
Hai să bem cu toții cât încă se poate
Să nu fim socotiți că stăm ca proștii-n drum.
Copiii noștri dragi, la
Da, Doamnă, te iubesc de vrei sau de nu vrei,
Chiar dacă mă tratezi cu o bănuială
C-aș sta cu ochi deschis către alte femei,
Ca un holtei atins de-a iubirii boală.
Da, Doamnă, mă rănești și
Azi nu mă tem deloc că pic în derizoriu
Cerând să fiu luat omul care a ajuns
Să înțelegă clar un trai aleatoriu
Cu întrebări dure și în pană de răspuns.
Cer eu cumva prea mult celor dragi din
Mă urăsc cum se cuvine,
Tot disprețul mi-l aloc
Și golit așa de mine,
Dumnezeu să intre-n loc.
El e adevărul unic
Cum zicea și Þuțea Petre,
Restul nu e decât ludic,
Amăgiri de foc pe
O, Rege Lear nebun, te văd mergând încet
Pe plaja mării reci cu pletele în vânt,
Și bombănind ades, precum face-un poet,
Pe care îl aștepți ca pe o salvare-n cânt.
Iubit și prețuit ai fost doar
Adesea umblam pe la vecini,
Purtând la gât fularul roșu,
Mândru precum era cucoșu
Stăpân pe haremul de găini.
Dar, iată, se-ntâmpă să colind
Pe malul Senei ca un papă
Căruia sensul vieții-i
Simt, aievea, izul hai-hui-ului
Prin inima ce tare bate
În crăpătura călcâiului
Pășind prin ierburi rourate.
Liber de gânduri amestecate
Trifoiul roșu tremură arar
Sub dansul albinelor
Școala, întrecând măsura,
Operând cu noțiuni,
Scoate, când o-apucă ura,
Aspiranți la funcțiuni.
O menire mai aleasă
N-ar putea să ne arate,
La ce intră o să iasă
Inși lipsiți de
Nu aș vrea să calc în oale
Cum călca vestitul Rică,
Rică…al lui Caragiale,
Ce-o iubea pe Zița, cică!
Aș face un exercițiu
De trădare sau credință,
Dar nu e decât un vițiu
Ce mi-ar sta pe
Trebuie, mă-ndeamnă Domnul Kant,
Și spune asta ca un prusac ce e,
Dar pot? E-ndemnul un savant
De care să țin seama, domnule!
Mai bine aș trăi doar după mine
Pe-acest pământ din care-am
Nu am vrea ca poezia
Să vă pară un canon
Sau să luați drept avion
Cucul, cioara, ciocârlia.
Nu ne mai considerați
Moșneguți ieșiți din uz,
Fără văz, fără auz
Și puțin cam aplecați.
Că nu
Un șir de lebede albastre valsează azi pe lac
Sub sălcii mici, pletoase, cu verdele lor crud,
Pe frunza unui nufăr se-nfoaie un brotac
Zâmbind la gâze verzi ce urcă-n cerul ud.
Așteaptă știuca,
Când dispare cheful
De iubit natur,
Neglijând chemarea
Unui gest matur,
Când un dor turbat
Pune stăpânire
Pe oameni mireni
Și pe mânăstire,
Când însăși purtarea
Vă scoate din minți
Și pe
Sufletul meu, sufletul ei
Sunt străbătute de-o criză
Lipsită de cerul cu zei
Plecați la pol pe-o banchiză.
Privirea dură și rece,
Zgâlțâie tot corpul fragil,
Gâlceava verde petrece
Ca
Nu aș fi crezut vreodată,
Cum știam că mama-i dură,
Să primească, dintr-o dată,
O femeie-n bătătură.
Și, în plus, să-i și zâmbească
Cu răbdare, părintește,
E-o minune îngerească
Care, sigur,
După pedepse primite-n tăcere,
Rece, gândirea se-acordă cu viața,
Care-i oferă, pe gratis, plăcere
Fără de preț, că-i liberă piața!
Timpul bogat, fără oameni, trăiește?
Se pune acum