De-mi ești prieten
Cu-adevărat,
Mai bine, taci!
Și nu mă cicăli!
De-mi ești dușmanul
Declarat,
Arată-mi-o direct,
N-o ocoli!
Aș ști cum să mă port
Cu tine
Când vorbele-ți
Sunt
Încălzirea e globală!
Sar în sus toți ecologii,
Fetele mă bagă-n boală
Când umblă cu boșorogii.
S-a cam cherchelit natura,
Și de vină suntem noi
Că îi umplem zilnic gura
Cu distinsele
Mereu m-a bătut gândul să scriu și eu ceva,
Câteva rânduri, poate, dacă n-ar fi prea mult,
Urmare ăstui lucru, mărunt mă vor toca
Amicii mei, desigur, dotați cu-al vorbei cult.
O rană vie-n
Dură, vulgară,
Cu pretenții de școală,
Secătura ascunde
Un suflet opac
În trupu-i hilar,
Chinuit de o boală,
Ce-l macină încet
Până-i vine de hac.
Nu are simțire,
Nici daruri
Mă preocupă omul rar,
Chiar dacă umblă amețit
De spaima rece fără har
Că e și el ceva finit!
De ce să fiu eu scos din minți
De cei ce îmi vând ursitul
La păcătoși, ca și la sfinți,
Să-mi
De glumesc, și nu se face,
Îmi cer scuze, cel puțin,
Ironia mea, rapace,
Ascunde un mare chin.
Râd de râs și de durere,
Și de milă îmi cam plâng,
Vrerile-mi sunt efemere,
Acțiunile-mi se
Între munți de pietriș
Și stâlpi de curent,
Se-aud
Tractoarele-n muget.
Într-o baracă
Albastră,
Cu stropi de ciment,
Se-agită puternic
Cu tentă măiastră
Mai marii
În cuget.
Discută
Eu n-am avut onoruri
Ca să-mi lezeze lutul,
Parale sau favoruri,
Să fac, cumva, pe mutul.
Nu râvnesc la osanà,
Că mă cunosc prea bine,
Nicidecum n-aș profana
Furcile caudine.
Și de
Angoasa febrilă a pus stăpânire
Pe oameni de gând spânzurați,
Să își găsească dorita ieșire
Din starea năucă de condamnați.
Te uiți la ei cu multă milă,
Că n-au mâncat de-atâtea zile,
Cum se
Cândva ai fost ciment, nisip și fiare,
Și nu-ți păsa de flori, de păsări, dobitoace,
Trecut-au multe zile până s-apari în zare,
Scăpându-ne de gropi, de mâl și de băltoace.
Acum ești mândru cu
Admir cum se ridic-o floare
Drept înspre cer, tenace,
O rugă închin, și pun o întrebare:
De ce simțirea mă preface?
Dacă aș fi umilul cerșetor,
Ticsit de bani, lipsit de strajă,
Din vers aș
Le știți pe toate numai voi,
Ființe încrezute, hilare și sucite!
Pe care devenirea le trece la strigoi,
Sărmane umbre, mereu neliniștite!
Vă dați silința în zadar
Să mă ucideți,
Orice durere cu timpul slăbește,
Silind răzbunarea cu fața-i plecată
Să părăsească ce îndrăgește,
Sugerând că totul se gată.
În treacăt, exist pe pământ
În forma știută, stăpân sau supus,
Și
Mi-e somn! Afară plouă râu
Peste cumplita sete
A lanului de grâu
Gingaș ca sânul unei fete.
Mărunte picături dansează
Un joc sprințar cu iz de iele
În care viaț-adânc pulsează
Precum
Socrate,
Mereu mă cicălești!
Să știu,
Să vreau de toate,
Să mă cunosc
Și
Să ocrotesc
Arta-n cetate.
M-am cercetat
Cum se cuvine,
Eu, omul
Cu aer de profund,
Și-am constatat
Că nu e
Eu am numai hârtia,
Creionul, mintea și arțag,
Mi-e casă, masă, poezia
Și omul uneori mi-e drag.
Nu-i mult, dar nici puțin,
Căci astea-mi țin de foame
Iar de aud al lumii chin
Îl potolesc
Nu-i mult
Până când eu,
Fărâmițat în molecule,
Voi fi ființă,
Poate zeu,
Muncind
Alături de Hercule.
Voi face cunoștință
Cu Socrate
Și sta-vom împreună
La ,,Banchet”,
Vorbind de
FV