florin Vasilescu

De-mi ești prieten Cu-adevărat, Mai bine, taci! Și nu mă cicăli! De-mi ești dușmanul Declarat, Arată-mi-o direct, N-o ocoli! Aș ști cum să mă port Cu tine Când vorbele-ți Sunt

Încălzirea e globală! Sar în sus toți ecologii, Fetele mă bagă-n boală Când umblă cu boșorogii. S-a cam cherchelit natura, Și de vină suntem noi Că îi umplem zilnic gura Cu distinsele

Mereu m-a bătut gândul să scriu și eu ceva, Câteva rânduri, poate, dacă n-ar fi prea mult, Urmare ăstui lucru, mărunt mă vor toca Amicii mei, desigur, dotați cu-al vorbei cult. O rană vie-n

Dură, vulgară, Cu pretenții de școală, Secătura ascunde Un suflet opac În trupu-i hilar, Chinuit de o boală, Ce-l macină încet Până-i vine de hac. Nu are simțire, Nici daruri

Mă preocupă omul rar, Chiar dacă umblă amețit De spaima rece fără har Că e și el ceva finit! De ce să fiu eu scos din minți De cei ce îmi vând ursitul La păcătoși, ca și la sfinți, Să-mi

De glumesc, și nu se face, Îmi cer scuze, cel puțin, Ironia mea, rapace, Ascunde un mare chin. Râd de râs și de durere, Și de milă îmi cam plâng, Vrerile-mi sunt efemere, Acțiunile-mi se

Între munți de pietriș Și stâlpi de curent, Se-aud Tractoarele-n muget. Într-o baracă Albastră, Cu stropi de ciment, Se-agită puternic Cu tentă măiastră Mai marii În cuget. Discută

Eu n-am avut onoruri Ca să-mi lezeze lutul, Parale sau favoruri, Să fac, cumva, pe mutul. Nu râvnesc la osanà, Că mă cunosc prea bine, Nicidecum n-aș profana Furcile caudine. Și de lauri

Angoasa febrilă a pus stăpânire Pe oameni de gând spânzurați, Să își găsească dorita ieșire Din starea năucă de condamnați. Te uiți la ei cu multă milă, Că n-au mâncat de-atâtea zile, Cum se

Cândva ai fost ciment, nisip și fiare, Și nu-ți păsa de flori, de păsări, dobitoace, Trecut-au multe zile până s-apari în zare, Scăpându-ne de gropi, de mâl și de băltoace. Acum ești mândru cu

Admir cum se ridic-o floare Drept înspre cer, tenace, O rugă închin, și pun o întrebare: De ce simțirea mă preface? Dacă aș fi umilul cerșetor, Ticsit de bani, lipsit de strajă, Din vers aș

Le știți pe toate numai voi, Ființe încrezute, hilare și sucite! Pe care devenirea le trece la strigoi, Sărmane umbre, mereu neliniștite! Vă dați silința în zadar Să mă ucideți,

Orice durere cu timpul slăbește, Silind răzbunarea cu fața-i plecată Să părăsească ce îndrăgește, Sugerând că totul se gată. În treacăt, exist pe pământ În forma știută, stăpân sau supus, Și

Mi-e somn! Afară plouă râu Peste cumplita sete A lanului de grâu Gingaș ca sânul unei fete. Mărunte picături dansează Un joc sprințar cu iz de iele În care viaț-adânc pulsează Precum

Socrate, Mereu mă cicălești! Să știu, Să vreau de toate, Să mă cunosc Și Să ocrotesc Arta-n cetate. M-am cercetat Cum se cuvine, Eu, omul Cu aer de profund, Și-am constatat Că nu e

Eu am numai hârtia, Creionul, mintea și arțag, Mi-e casă, masă, poezia Și omul uneori mi-e drag. Nu-i mult, dar nici puțin, Căci astea-mi țin de foame Iar de aud al lumii chin Îl potolesc

Nu-i mult Până când eu, Fărâmițat în molecule, Voi fi ființă, Poate zeu, Muncind Alături de Hercule. Voi face cunoștință Cu Socrate Și sta-vom împreună La ,,Banchet”, Vorbind de