Poezie

Podul

1 min lectură·16 octombrie 2014

Mediu

Cândva ai fost ciment, nisip și fiare,

Și nu-ți păsa de flori, de păsări, dobitoace,

Trecut-au multe zile până s-apari în zare,

Scăpându-ne de gropi, de mâl și de băltoace.

Acum ești mândru cu grinzile în soare,

Þinute-n forță mare de un mănunchi de sârme,

Asculți, cu multă teamă, mișcările ușoare,

Călcarea apăsată, ce lasă atâtea urme!

Te joacă în picioare mulțime de-animale

Și roți de fițe, ce duc ambiții găunoase,

Ființele pierdute, pe tine stând, privesc în vale,

Spaimele-n ele cresc, simțind un frig în oase.

Să sară-n hău, se-ntreabă omul, aflat în vrie

Și rătăcit de lume, cu gânduri triste și bizare.

Pentru el, tot ce a fost, a fost, că trebuia să fie,

Acum e un pierdut cu ochii goi, fără culoare.

Doar tu ești cel ce știe dac-a scăpat de rătăcire

Sărmanul om, supus atâtor legi!

Oricâți, la tine, veni-vor pentru mântuire,

Tu faci ce poți să faci, sperând să-i înțelegi.

00936

florin Vasilescu. “Podul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/florin-vasilescu/poezie/14057955/podul

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.