florin Vasilescu

Orice curaj Autor Florin Vasilescu Chiar dacă un romantic azi E omul rar Şi anacronic, Vreau să trăiesc Până nu ,,caz” În realismul electronic. Oraşul meu, Satul din lemn Nu-s locuri

Cânta mǎgarul Fǎrǎ note O melodie foarte gravǎ, Spunea ceva de nişte cote De jar, Servit pe-o tavǎ. Nu cere el părţi Alicote, Ci doar puţin, să se transforme, Cânta mǎgarul Fǎrǎ note O

Doamne, Câţi nebuni ai lăsat, Mari specialişti în nevoi, Semidocţi sau proşti Apăsat, Ce râd de tine Şi de noi, Obraznici Şi cu pretenţii, Meşteri în fentǎ meschină, Cautǎ

Fără ofensă Autor: Florin Vasilescu Ţi-aş trage-o farsǎ Mic-burghezǎ Cu ,,jemanfiş” cotidian, Sǎ râd-o mahala Francezǎ Cât alte mahalale într-un an. Dar mǎ gândesc, Când mi

Şi eu cred că era cazul Să simt clipa cu-a ei coasă Care schimbă fin macazul Dup-o tehnică Aleasă. Şi-mi aratǎ-n mod magnific Un apus mǎreţ, sihastru, Ce mǎ-nvǎluie mirific În nuanţe De

Mereu m-a bătut gândul Să scriu şi eu ceva, Să scriu cȃteva rȃnduri Dacă n-ar fi prea mult, Urmare ăstui lucru, Mărunt mă vor toca Amicii mei, desigur, Dotaţi cu-al vorbei cult. O rană

Când ai o minte Ce te devorează Cum este devorat un stârv De-o haită de hiene, Alege-un loc mai liniștit Şi trage lângă tine Cȃteva damigene. Aici, la răcoare, Cautăți starea prea plină De

Tendinţe Autor: Florin Vasilescu Dorinţa sângelui Fierbinte O regăsim în foamea de iubire, Ȋn trup, ȋn suflet Şi ȋn minte Sau în credinţa-n mântuire. Nimicuri reci, Simţiri

Acceptul erotic, Obținut cu o trântă, Schilodește un suflet Făcȃnd din femeie o sfântă. Agentul se-ngroapă În lacrima firii, Trăindu-și cu calm Plăcerea iubirii Pe care-o motivează Cu vorbe

Aruncă vălul Autor: Florin Vasilescu Bătrâne, Abia acum bagi seama Că iubirea ta și viața ta Nu sunt veșnice? Dacă e așa, cred că Þi-a mai scăzut din teama Că-ntr-o bună zi, La

Adio, casă! Autor: Florin Vasilescu Ce preocupare haioasă Să stropești plictisul cu Chanel Și-apoi, să mori singur, Pe câmp sau acasă, Cu un surâs înghețat și plictisit de el. Că te

Sunt bucuros Că sunt atât de mic, Pot fi, În felul ăsta, Un pierde vară, Un tată, un bunic. Și-atunci, Când îmi doresc și vreau, Dar nu după porunci, Pot și să beau! Nu-s înclinat Să

Am căutat, precum o rună, Adevărul Și-am dat peste minciună. E trist Și, Când mă sâcâie neadevărul, Numai pe mine am ranchiună. Că mint, Cum minte lumea toată, Nu mă surprinde în niciun

Perfecțiunnea Înseamnă sărăcire În orice mare Întreprindere Și nu o vei găsi Nici în iubire De ești condus ,,De-aprindere”. Un viciu, Cât de mic, Îți dă o stare de firesc De om

Ȋn lumea asta mare Ȋn care Mă învȃrt ades, Teama că nu voi fi-nțeles Mă doare. N-am publicat Gȃnduri ce dor De frică, ce să zic, Să nu îl supăr pe cititor. De ce să-nșir cuvinte Pe care,

Duminica, ploia Petrece-n fervoare, La umbră de pom Spălat pe picioare. Umbrele deschise În mâini încleștate Apără cerul De voci speriate. Ilie, în carul Cu roțile curbe, Scrie

Vrei să-mi spui ceva anume, Ființă ispititoare! Sau Te ții mereu de glume Pline de îngrijorare. Expunerea ta de moment Nu cuprinde, prin urmare, Niciun fel de argument Fiindcă, sincer, nici

Nebuna satului dansează Printre urzicile-nflorite Un dans din cele mai trăznite La care alții nu cutează. E singură, și nu contează Că alte fețe-s cătrănite Și-s obligate s-o evite Cȃnd

Ești blocat de o-nțelegere Cȃnd e vorba să susți O scurtă prelegere? Este un semn că doar refuzi Să gȃndești la situație Sfȃșiat de contradicții Lipsite de grație. Ȋncercȃnd să fugi de

De la sclav la gentilom Toată speța noastră știe Care sunt și cum anume Trăsăturile comune Ale omului ca om. Trupul, partea pieritoare, Pentru om e doar suportul Mișcărilor necesare Cȃnd își

N-o să fii vrun norocos, Atunci cȃnd moartea Ȋți vine, Să îți lipsească Un ticălos Care să se bucure, Vezi bine, Că viața ți s-a mȃntuit. Dascăl de-ai fi fost, Chiar decent, Cineva tot se

E cineva în lumea asta Care te poate-mpiedica Să fii mai bun cu tine Sau Cu alții care, în fine, Te pot și critica? E în puterea ta, socot, Ca aste lucruri să le combați Cu-abilitate de

Doar cu picioarele goale, Cȃnd abia înflori macul, Merg atent prin iarba moale Admirȃnd natura, lacul. Sub o salcie pletoasă Stau pe coadă precum racul, Gȃndurile nu mă lasă, Oare-s frate

Ambiția te-a ridicat Ȋn scaun prea înalt? Te miri și tu Cum s-a-ntȃmplat Să faci așa un salt. Dar nu uita Că ești un om Care mănȃncă, bea, Are nevoie De toaletă Și-apoi, Vine și vremea