Cȃnd un ins te agresează
Cu limbajul lui soios,
Plin cu ce te enervează,
Ȋntreabă-te serios
Dacă în mileniul trei
E posibil să nu fie
Oameni și de acest fel,
Trăitori și
De la tine, dacă vrei,
Poți îndepărta un moft
Fără să-ți blochezi un soft
Ce lucrează pe bani grei.
Și dacă un ins anost
Te jignește tam-nisam
Nu produce un tam-tam
Ȋntr-o viață fără
,,Nimic nu se pierde
Nimic nu se cȃștigă
Ci totul se transformă”.
Cȃt adevăr cuprinde
Această lege simplă
Care mi-a dat și mie formă.
Căci dacă existența
Mea
N-ar fi conformă
Cu
Ești dăruit
De la natură
Cu o-nclinație
Către pictură
Și lucrul asta
Þi se potrivește
Ca pietrele
Ȋn zidul castelului
Ce te adăpostește?
E un lucru
Cȃt se poate de firesc
Și
Am crezut că ești trăznaia
Care mă robește
Și-am dat fuga la Sinaia
Să te cat orbește.
Ȋnsă, oare, ce să vezi,
Tu făceai pe zăpăcita
Cu fundițe și-ochii verzi,
Jucȃndu-te de-a
Te gȃndești că ești încet
Și n-ai sprinteneală-n tine,
Ȋți e lene berechet
Și ai sta în pat
Că-i bine?
Nu pășești mai apăsat
Din teama c-o să strivești
Atȃtea suflete
Care- au
Cauți casă pe la țară
Sau
La malul mării
Vilă?
Vrei cabană-n vȃrf de munte
Sau
Colibă cu șindrilă
Să te izolezi de lume
Pentru clipe de răgaz
Ȋmpănate de chiolhane
Cu sarmale,
Parc-aud zgomotul antic
Ridicat deasupra pieții
Pipăind un gest romantic
Ce-ncolțește-n rugul vieții.
O grimasă potrivită,
Pipăind un gest romantic
Ȋn aspectul lui semantic,
Cȃnd
Să nu mai sufăr ca prostul în van,
Mi-am construit o tristețe boemă,
Cultivată pe stradă, la Calul Bălan,
Dȃnd mȃna iubirii, dulce poemă.
Mi-am construit o tristețe boemă
Ȋn
Protejat de existența
Pur și simplu-ntȃmplătoare,
Nu pari mulțumit, bărbate,
Și mă-ntreb eu,
De ce oare?
Oricȃt ai fi de avut,
Nelipsindu-ți hrana, cortul,
Simți în tine
Surd,
Cȃt ești de frumoasă, fată,
Parcă nu-mi vine să cred
Că diseară mă reped
Să-ți aduc iubirea-mi toată.
Poezia pentru tine
Nu e moftul pasager
Precum norul pentru cer
Care trece în ploi
Versificatorii dibaci
Răsar precum ciupercile după ploaie,
Și, dacă ușor te prefaci
Că-ți place zmȃngăleala lor vioaie,
Dar în amor grimasă,
Sunt gata să îți ridice un templu
De cuvinte
Cum să mȃnec m-ai îndemnat,
Că-s om cu ceva fală
Și , uneori, prea viciat,
Dat la rău fără sfială.
Mă rog cȃnd pot, mă rog prea rar,
Dar m-ai iubit și m-ai iertat,
Cum să mȃnec
Are-un spirit în gips pus
Omul pus la adăpost,
Adio zile de post,
Economii de impus.
Are tot, dar fără rost
Cu un spirit în gips pus
Și-asta are-un preț de cost
Ce îl seacă mai
Ȋngerul moralității ne sugrumă
Alungȃnd trăirea, sigur, naturală,
Ȋncȃt nu ezită inima s-o-npungă
Cu mii de suliți ascuțite-n școală.
De vrem să facem o faptă
Cum te simți în pustiul populat
Știi doar tu, ființă complicată,
Care trăiești un vis diamantat
Pe-o vreme atȃt de blestemată.
Nu știu dacă am sau nu dreptate
Cȃnd te întreb, fără să
Cultivȃndu-ți mintea cu tărie
Din zori de zi și pȃnă-n miez de noapte
Permanent să-ți pui o temelie
Simțirii viu trăite cu idei coapte.
Citind poemele de pe portal
Te-au îndemnat să
Neprihănită doamnă rece
Sub văluri albe de mătase
Pe lȃngă tine vremea trece
Și-o să ajungi piele și oase.
Doamnă bătrȃnă cu sȃnii mari,
Neprihănită doamnă rece
Lasă ocara și
Pășea semeț pe o cărare
O minte plină de păcate,
Dar cu idei alambicate
Orȃnduite în sertare
Mă-ntreb și-acum de ce salva
Ȋn folderul posteritate?
Pentru că se cunoștea pe ea,
O
Vara, vremea nu apucă
Să devină mai stabilă
Norii vin și stau pe ducă
Neavȃnd de plante milă.
Fetele abia așteaptă
Cer senin, mare năucă
Vara, vremea nu apucă
Să le ascundă vreo
Două vise curioase
Umblau creanga-n capul meu
Profitȃnd de aghioase
Pe care le trăgeam eu.
Ce îmi mai aduc aminte
Din această aventură
E că visele, cuminte,
Ȋși țineau mȃna la
Unde sunt oamenii mari
Cu credință și onor
Ce-i ce dau o cȃrmă cari
Să înalțe un popor?
Se întorc iar la ciocoi
Ȋndrăgind arginții tari
Unde sunt oamenii mari
Cȃnd tara este-n
Iată, vine luna mai
Și afară ninge,
Sania-i trasă de cai
Și mi-e dor de minge.
Mielușeii nu mai sunt
Pe-nverzitul crȃng,
Doar un piersic mai cărunt
Abia-și ține flori ce
FV