florin Vasilescu

Cȃnd un ins te agresează Cu limbajul lui soios, Plin cu ce te enervează, Ȋntreabă-te serios Dacă în mileniul trei E posibil să nu fie Oameni și de acest fel, Trăitori și ei, Bădie! Fără mare

De la tine, dacă vrei, Poți îndepărta un moft Fără să-ți blochezi un soft Ce lucrează pe bani grei. Și dacă un ins anost Te jignește tam-nisam Nu produce un tam-tam Ȋntr-o viață fără

,,Nimic nu se pierde Nimic nu se cȃștigă Ci totul se transformă”. Cȃt adevăr cuprinde Această lege simplă Care mi-a dat și mie formă. Căci dacă existența Mea N-ar fi conformă Cu

Ești dăruit De la natură Cu o-nclinație Către pictură Și lucrul asta Þi se potrivește Ca pietrele Ȋn zidul castelului Ce te adăpostește? E un lucru Cȃt se poate de firesc Și pentru

Am crezut că ești trăznaia Care mă robește Și-am dat fuga la Sinaia Să te cat orbește. Ȋnsă, oare, ce să vezi, Tu făceai pe zăpăcita Cu fundițe și-ochii verzi, Jucȃndu-te de-a pitita. Nu

Te gȃndești că ești încet Și n-ai sprinteneală-n tine, Ȋți e lene berechet Și ai sta în pat Că-i bine? Nu pășești mai apăsat Din teama c-o să strivești Atȃtea suflete Care- au plecat Cȃnd nu

Cauți casă pe la țară Sau La malul mării Vilă? Vrei cabană-n vȃrf de munte Sau Colibă cu șindrilă Să te izolezi de lume Pentru clipe de răgaz Ȋmpănate de chiolhane Cu sarmale, Vin și

Parc-aud zgomotul antic Ridicat deasupra pieții Pipăind un gest romantic Ce-ncolțește-n rugul vieții. O grimasă potrivită, Pipăind un gest romantic Ȋn aspectul lui semantic, Cȃnd iubirea e

Să nu mai sufăr ca prostul în van, Mi-am construit o tristețe boemă, Cultivată pe stradă, la Calul Bălan, Dȃnd mȃna iubirii, dulce poemă. Mi-am construit o tristețe boemă Ȋn circumstanțe

Protejat de existența Pur și simplu-ntȃmplătoare, Nu pari mulțumit, bărbate, Și mă-ntreb eu, De ce oare? Oricȃt ai fi de avut, Nelipsindu-ți hrana, cortul, Simți în tine Surd, tăcut Coarda

Cȃt ești de frumoasă, fată, Parcă nu-mi vine să cred Că diseară mă reped Să-ți aduc iubirea-mi toată. Poezia pentru tine Nu e moftul pasager Precum norul pentru cer Care trece în ploi

Versificatorii dibaci Răsar precum ciupercile după ploaie, Și, dacă ușor te prefaci Că-ți place zmȃngăleala lor vioaie, Dar în amor grimasă, Sunt gata să îți ridice un templu De cuvinte

Cum să mȃnec m-ai îndemnat, Că-s om cu ceva fală Și , uneori, prea viciat, Dat la rău fără sfială. Mă rog cȃnd pot, mă rog prea rar, Dar m-ai iubit și m-ai iertat, Cum să mȃnec m-ai

Are-un spirit în gips pus Omul pus la adăpost, Adio zile de post, Economii de impus. Are tot, dar fără rost Cu un spirit în gips pus Și-asta are-un preț de cost Ce îl seacă mai

Ȋngerul moralității ne sugrumă Alungȃnd trăirea, sigur, naturală, Ȋncȃt nu ezită inima s-o-npungă Cu mii de suliți ascuțite-n școală. De vrem să facem o faptă deocheată, Ȋngerul moralității ne

Cum te simți în pustiul populat Știi doar tu, ființă complicată, Care trăiești un vis diamantat Pe-o vreme atȃt de blestemată. Nu știu dacă am sau nu dreptate Cȃnd te întreb, fără să fac

Cultivȃndu-ți mintea cu tărie Din zori de zi și pȃnă-n miez de noapte Permanent să-ți pui o temelie Simțirii viu trăite cu idei coapte. Citind poemele de pe portal Te-au îndemnat să pui-o

Neprihănită doamnă rece Sub văluri albe de mătase Pe lȃngă tine vremea trece Și-o să ajungi piele și oase. Doamnă bătrȃnă cu sȃnii mari, Neprihănită doamnă rece Lasă ocara și petrece La

Pășea semeț pe o cărare O minte plină de păcate, Dar cu idei alambicate Orȃnduite în sertare Mă-ntreb și-acum de ce salva Ȋn folderul posteritate? Pentru că se cunoștea pe ea, O minte plină

Vara, vremea nu apucă Să devină mai stabilă Norii vin și stau pe ducă Neavȃnd de plante milă. Fetele abia așteaptă Cer senin, mare năucă Vara, vremea nu apucă Să le ascundă vreo

Unde sunt oamenii mari Cu credință și onor Ce-i ce dau o cȃrmă cari Să înalțe un popor? Se întorc iar la ciocoi Ȋndrăgind arginții tari Unde sunt oamenii mari Cȃnd tara este-n nevoi? Vor

Pământul reavăn fremăta Nimic nu se-auzea în jur Þineam dârlogii, și-aer pur Ființa toată-mi inunda. Eram viteaz ca Ioana dיArc, Pegasul meu mă încânta Pământul reavăn fremăta Natura toată e

Iată, vine luna mai Și afară ninge, Sania-i trasă de cai Și mi-e dor de minge. Mielușeii nu mai sunt Pe-nverzitul crȃng, Doar un piersic mai cărunt Abia-și ține flori ce plȃng. S-a întors