Orice curaj
Autor Florin Vasilescu
Chiar dacă un romantic azi
E omul rar
Şi anacronic,
Vreau să trăiesc
Până nu ,,caz”
În realismul electronic.
Oraşul meu,
Satul din lemn
Nu-s locuri
Ești orgolios
Din fire?
Îți dorești
O altă lume
Cu care
Să ai de-a face
Pe din dos?
Dacă
Nu te-ai întrebat
Pe ce cale să apuci
Să ai
Șansa
Să trăiești
Nu doar sub
Un salcâm,
Ca toți salcâmii,
Ședea singur într-o seră
Ca un sfânt
Preocupat
În chilia-i austeră.
Întregind doar un decor
Pe o margine de-alee
Părea tare ocupat
De o tainică idee.
,,Ce-ar
Trecutul
Dac-a fost,
A fost
Pentru bătrâni
Doar o romanță
Cu lacrimi grele
Fără rost
Și fără strop
De aroganță.
Trecutul
Îl uiți cu ușurință,
Că nu-ți mai este de folos
Și dacă vrei
Gândul meu
E mare hoț!
Mă cuprinde
Fără veste.
Până-n ceruri
Mă cocoț
Ca să scap
De-a lui poveste.
Sunt născut în răsărit,
Nu refuz,
Dacă se poate,
Rațiunii un profit,
Din
Dacă Cel de Sus
Te știe
Și-are un gând
Cu tine,
Þine-te
În poezie
C-o să-ți fie bine.
Când necazurile-ți
Calcă
Bruma ta de fire
Nu mai sta cu pumnu-n
Falcă
Așteptând o
Că viața ta prezentă
Ușor se desfășoară
Între repere clare
De toți acum știute,
Că nașterea e grea
Și moartea e ușoară
Le înțelegi,
Deși-s necunoscute.
Visezi același vis,
Că mergi
Privește-mă atent!
Sunt om normal
În sensul
Cel mai larg,
Citesc, alerg, muncesc
Să ies la mal,
Fără să umblu
Cu mila pe catarg.
Când vreau,
Arunc privirea-ntrebător,
Nu intru-n starea
Ninge mult, ninge pieziș,
Vântul, iute ca o spadă,
Urlă pe un povârniș
Într-o limbă subțirică,
Plină cu zăpadă.
Fulgi de ,,apă albă”
Cad din ceruri,
Echivoc,
Pe copacii ca o
Lumea azi ne urmărește,
Stă cu ochii mari
Pe noi,
Își dă coate,
Chicotește,
Căinându-ne
Apoi.
Ba că suntem
La început,
Ba că sita-i nouă,
Săraca,
N-a priceput
Că o iubire-i
Pic de
Sprințare celule se-agită
Să-mi spună, băiete, ești viu!
Ducându-mă iute-n ispită
Că nu sunt ce pare să fiu.
Eforturi nebune dau ghes
Plăcerii pe care n-o neg
Că are un ce interes
Să am o
Tânjesc după o primăvară
Cu verdele ei
Crud
Și aer fin de domnișoară
În păr cu flori
De dud.
Se lasă prea mult așteptată,
Sporindu-și hoțomana
Prețul,
Lăsând-o pe vecina-i supărată
Să
Puteai să fii născut
Și nu s-a realizat?
Ai fi fost tot absolut,
Hăul nu te-ar fi-ncercat.
De s-a-ntâmplat să te naști
Neantul s-a dărâmat,
Ești concret printre nefaști
Căutând să fi
Simțurile decadente stau sprințare
Pe aproape,
Ele sunt prezență vie și de dulce,
Și de post,
Având darul să ne ducă
Pe căi pline cu hârtoape
Ca să ne aflăm în treabă
Și cu rost,
Și fără
Ce a fost întâi și-ntâi?
Iată marea întrebare!
Poți s-o pui tu orișicui,
Să răspundă nu e-n stare.
C-a fost apa, orișicând,
Că din ea ieșit-au toate,
Și pământ, și foc, și vânt,
Tați și
Mă antrenez să tac
Mai cu folos,
Dar, asta,
N-am să pot
Vreodată,
Că sunt un cinic
Bucuros
Să recunosc
Că sunt o pată
Însuflețită de Hristos.
Să-mbătrânesc,
Îmi pare,
N-am vrut,
Tânjesc după o primăvară
Cu verdele ei
Crud
Și aer fin de domnișoară
În păr cu flori
De dud.
Se lasă prea mult așteptată,
Sporindu-și hoțomana
Prețul,
Lăsând-o pe vecina-i supărată
Să
Ȋngerul moralității ne sugrumă
Alungȃnd trăirea, sigur, naturală,
Ȋncȃt nu ezită inima s-o-npungă
Cu mii de suliți ascuțite-n școală.
De vrem să facem o faptă
Cu cei ce îi iubesc mai mult
Nedrept am fost, și-mi pare rău,
Dorința lor n-am vrut s-ascult,
Fiind un om căzut în hău.
Voi știți c-am fost și eu un om,
Precum cei din lumea toată,
Și mi-a
Ai un curaj nebun
Să mă privești în ochi
Și,
Respirând adânc,
Încerci să nu deochi.
De ce ești trist și abătut,
Că te știu un altruist,
Bogat și de temut.
Resurse...ai
Să îți permiți
Cum să mȃnec m-ai îndemnat,
Că-s om cu ceva fală
Și , uneori, prea viciat,
Dat la rău fără sfială.
Mă rog cȃnd pot, mă rog prea rar,
Dar m-ai iubit și m-ai iertat,
Cum să mȃnec
Cultivȃndu-ți mintea cu tărie
Din zori de zi și pȃnă-n miez de noapte
Permanent să-ți pui o temelie
Simțirii viu trăite cu idei coapte.
Citind poemele de pe portal
Te-au îndemnat să
Cu cei ce îi iubesc mai mult
Nedrept am fost, și-mi pare rău,
Dorința lor n-am vrut s-ascult,
Fiind un om căzut în hău.
Voi știți c-am fost și eu un om,
Precum cei din lumea toată,
Și mi-a
Cum aș putea
Să mă dezleg de mine
Ca să-nțeleg
Că devenirea mă surprinde
Când face ca ființa-mi,
Ființând în sine,
Să cuprindă
Ce nu se mai cuprinde?
Un eu
Sunt eu,
Ce nu mă pierd