În ochii tăi, iubito, m-am pierdut,
Prin ei o vreme lung-am rătăcit,
Tristețea lor sărată m-a durut
Cum doare orice suflet părăsit.
Pe buze sărutul meu apasă
De multe ori în dulce
Zace în sine domnia sa gândul,
Ascultând, relaxat, șoapte discrete
Ce-i spun că-i veni și lui rândul
Să poarte povara nemuririi concrete.
Nu-i pasă de hrană, de-avere, de bani,
El umblă mai
Astă seară nu mai râzi,
Nici în brațul meu nu stai,
Te gândești cumva la rai?
De ce, oare?
De niz-nai.
Nu îți termură ființa,
Ai fular peste cămașă,
Dormi adânc precum o moașă
După ce și-a
Vai, ce mult ai vrea să râzi!
Stând în iarbă-ntr-o golire,
Căutând așa-neștire,
Oare, ce?
Nici tu nu știi.
Cum îți tremură ființa
În cămașa de botez,
Legând vorbe într-un crez,
Despre
Aud cum mii de șoapte
Se bulucesc în minte
În astă noapte
Și cum mă simt…se simte!
Să fie oare-adevărat
Ce s-a-ntâmplat cu noi?
Nu știu,
C-am stat o vreme agățat
De un strigoi
Cu trăsături
Dincolo de bine și de rău,
Mă așez, adesea, oscilând
Între un simț moral și un hău,
Simboluri absconse descifrând.
Unii se cred mari inițiați,
Captivi simțului înșelător,
Alții gândesc că
Este trist omul-țărână, când se crede demiurg,
Dominându-și stirpea lui, sursa relelor ce curg,
Foamea de concret îl paște, torturat de întrebări,
Despre ordinea în lume, cu speranțe-n
Se scutură pământul de păcate,
Mai moare câte unul din mișei,
Foșnesc iubirile uscate
Printre bărbați, printre femei.
Ici-colo, vezi câte-o lumină,
Te prinzi de ea ca înecatul
Și, invocând
Femeia, la 30 de ani,
E-n pârg și-i bună toată
Pentru bărbații curtezani,
Zicea Balzac odată.
Îl las în pace pe francezul
Scăldat în aventuri notorii,
Că de facu și pe burghezul,
Îl năpădiră
Sunt cel ce mult am investit
Dragoste și ură-n efemer,
Acum bag seamă că-s falit
Eu, omul, pe lume pasager.
Dac-am adunat de toate,
Atât din laic cât din ceresc,
Sărac nu-s, te rog
Ce a fost întâi și-ntâi?
Iată marea întrebare!
Poți s-o pui tu orișicui,
Să răspundă nu e-n stare.
C-a fost apa, orișicând,
Că din ea ieșit-au toate,
Și pământ, și foc, și vânt,
Tați și
Mă risipesc în clipele ce trec,
Devin trecut, câștig prezent,
În viitor n-o să petrec
De va veni, și o să fiu absent.
Prezentul…poate că există,
De sunt, mă va cuprinde,
Nădejdia mea, nu
Măi, Þuțea, bată-te norocul!
Mi-ai spus că timpul trece,
Să nu mă joc cu focul
Al cărui cald devine rece.
Încerc să umplu fiecare clipă
Cu fel de fel de munci utile,
Ca să n-aud cum hăul
Eu sunt mai mult
Decât pot ști
Despre mine.
În stare sunt
S-ascult
Și să-nțeleg
Fantezii
Pauline.
Nu sunt un obiect
Clasificat
Prin decrete,
Și nici subiect
Căutând,
Pe-ndelete,
Într-un
Te îmbeți cu apă rece!
Spune-o vorbă din popor,
Bei din ea, și foamea-ți trece
Ca oricărui muritor.
Obligat de-a ta structură,
Trăiești timpul căutând
Adevărul din scriptură,
Naiv bulgăr de
Am crezut, peste măsură,
Că faptele îmi aparțin
Și nu au vreo legătură
Cu un impuls din cer,divin.
Că Divinul e în mine,
Nu încape îndoială.
Căci se caută pe sine
Cum se caută în
Să fie o gară, oare,
De unde înainte-i stop
Pentru un om ce are-un scop
Să-nțeleag-a lui cărare?
Fidel cunoașterii, ar vrea
Să afle taina căutării
Și care sunt profitorii,
Chiar dacă
Sar nasturii gândirii mele,
Lăsându-mi rațiunea goală,
Pe-obraji cad lacrimile grele
Rostogolindu-se în poală.
Mă aud tăcând neîncetat,
Ca un sărman pierdut sihastru
În colțul rece, de toți
Poezia, har divin,
Este hrană, este dor,
E furtună sau amor,
E al inimii preaplin.
Poezia, artă-semn,
Nu se scrie la-ntâmplare
Nici măcar de cel ce are
De la Cel de Sus îndemn.
Trăind
De multe ori mă-nchin
Cu fiecare plâns
Sfârșit într-un suspin
Cu dibăcie-ascuns.
Privind clar oglinda
Apei stătătoare
Aș prinde strâns grinda
Plutind la-ntâmplare.
Ar fi necesitatea
Să
Ia totul în răspăr,
Durere, plăcere,
Putere și-adevăr,
Otravă și-avere.
Fii milosul tonic
Cu iz dulce și-amar,
Uneori, ironic,
Alteori, avatar .
Fii, dacă vrei să fii,
Un bun
Interiorul meu e mut,
Niciun vis nu mă răsfață,
O insomnie m-a durut
Lăsându-mi semne-n față.
Să cred c-am fost când nu eram
Și nu aș fi acum când sunt,
Mi-e greu s-o fac și habar n-am
De
Zădărnicia este în noi,
Și nu ne face vreo favoare,
Descurajarea vine-apoi
C-o liniște ucigătoare.
Nu-i poți ierta mereu pe cei
Ce ți-au răpit dexteritatea
Și te-au făcut, fără temei,
Să
FV