Eu am încercat o vreme
Perfecțiunea s-o țintesc,
Cercetând diverse teme
De interes cărturăresc.
N- am vrut să mă las dus
De influențe facile
Ce în mine-ar fi produs
Accidente
Când în dispută ești aprins
De un lucru oarecare,
Fiind de furie atins,
Faci răul cel mai mare.
Iar dacă ai și merite,
De alții recunoscute,
Las-o mai moale, smerite!
Cu vorbele-ți
Nu-mi caut scuze că m-acuz,
Nici nu încerc să fiu lucid
Că viciul ăsta, cam mofluz,
M-ar pune să mă sinucid.
Mulți curioși vor înadins,
Să afle chiar de la sursă,
Ce simt când mă cufund în
Am fost convins, de atâtea dăți,
Că va sosi și vremea-n care
Să stau departe de răutăți
Ce m-ar sili la remușcare.
Când sunt lovit de astazie
Bavard știut, bârfesc bucolic,
Desprinde-m-aș de
Cu cei ce îi iubesc mai mult
Nedrept am fost, și-mi pare rău,
Dorința lor n-am vrut s-ascult,
Fiind un om căzut în hău.
Voi știți c-am fost și eu un om,
Precum cei din lumea toată,
Și mi-a
Cu cei ce îi iubesc mai mult
Nedrept am fost, și-mi pare rău,
Dorința lor n-am vrut s-ascult,
Fiind un om căzut în hău.
Voi știți c-am fost și eu un om,
Precum cei din lumea toată,
Și mi-a
Doamne, câți nebuni ai lăsat,
Mari specialiști în nevoi,
Semidocți sau proști apăsat,
Ce râd de tine și de noi,
Obraznici și cu pretenții,
Meșteri în fentă meschină,
Caută banul,
Iată o plăcere, atât de absurdă,
Să caut gândirea în capete goale
Când ea, nestemata, în ogradă-mi zburdă
Instruită bine în vestite școale.
Cu ea azi descopăr adâncul adevăr,
Că sufăr
Pădurea ascunde mișcări diafane,
Copacii desfrunziți sunt muți de plăcere,
Nimicul se mișcă pe-alei cu șicane,
Dorul îmi tânjește la trup de tăcere.
Uneori mi-am dorit, ca sfântă
Eu nu mă sprijin pe idei
Într-un buchet fasciculat
Și nici nebridă între miei
Nu aș purta nemotivat.
Că nu mă sprijin pe nèctic
Și nici pe mine, cel puțin,
Se vede, că nu sunt hèctic
Și
Lupt cu o fantomă ce își dă silința
Să m-aducă-n starea de om fără minte
Care-și pierde calmul și obișnuința
Să se-nfricoșeze de albe veșminte.
Nu mă împiedic de-o formă de limbaj
Când vreau
Mă umplu într-o secundă
Cu mii de stări concurente,
Pline de ură crescândă
Și izbucniri violente.
Pe-oricine mă supăr vârtos
De-aruncă cuvinte ce dor,
Uitând că le practic haios
Și-mi place
De ce iubești cu patimă femeia?
Pentru că are-n ea o frămâtare,
O frumusețe fină, ca orhideea,
Și-un ochi ce-ți fură orice apărare.
Fruntea ei plină de un adânc mister
Părul, liane lungi,
Am cutreierat pământul lat
Să văd, să aud, să simt, să sap,
Să uit c-atâția filozofi mă bat
Cu îndoieli de care nu mai scap.
Să cânt, să sper, să am, să cer,
Iată dorințe ce nu se-amână
Și
Zdrobit-am umbre încă, sub talpă apăsat,
Angoasele insistă, în colțuri se ascund
Și supărat de toate – mânie de bărbat,
Le-arunc pieirii,-n ciudă, cu gestul furibund.
Eu sunt o parte numai
Îmi amintesc prea bine, fiind un norocos,
De-un gânditor certat cu-ntinderile vide
Pe care le scruta-nainte de Cristos
Și-acesta nu e altul, decât el, Parmenide.
El spune simplu și fără
Dorința sângelui fierbinte
O regăsim în foamea de iubire
De trup, de suflet și de minte,
Sau în credința-n mântuire.
Nimicuri reci, simțiri clocotitoare,
Învățături greșite, dureri în
Negăsind nici o ieșire
Situației precare
Un lovit de izbăvire
Vrea să moară cu onoare.
Neștiind cum să o facă,
Se gândi la un pistol,
Fiind scump, nu se împacă
S-aibă portofelul gol.
Așa
Azi nu mai lupt cu vrednica grimasă,
O las de capul ei să mă doboare,
Că sunt sătul de lupte și nu-mi pasă
De-atâtea vorbe dure, violatoare.
Sunt scriitori cu glorie matură,
Ce se comportă ca
Dacă aș fi cuminte,
Cu gesturi simple aș hrăni
O frază goală de cuvinte
S-aud tăceri zbanghii.
Indiferența mă omoară
Când își dă aer de savantă
Și nu observă că în moară
E loc și pentru-o
Eu sunt un punct, numai atât
Și, poate, nici acela chiar,
Mă-ncurajez așa încât
Să cred că am prezență doar.
Fiind atâta de puțin,
Pierdut cu totul din vedere,
Întotdeauna mă închin
La cel
Să gândesc?
De ce?
Nu am ce face?
S-adun
Nimicuri
Din orice
Care în mine
Se vor coace?
Efortul fizic,
Mușchi,
A face,
Ar fi o cale
De urmat?
Gândirea-nfige-n mine
Mii de ace
Și
Mă uit la cei ce mă urăsc
Și nu le port pică deloc,
Că viața lor și-o oțărăsc,
Sărmane umbre fără loc!.
Dacă i-aș acuza pe toți
De neajunsurile mele,
Tăcerea ar umbla pe roți,
Mușcând
Atâtea mii de ani s-au chinuit,
Minți rătăcite, în ceasloave,
Să definească pe Cel iubit,
Care-i ierta pentru brașoave.
L-au scăldat în zeci de cuvinte
L-au botezat cu apa de la râu,
Și,
FV