Ființa, ca ființă,
A fost creată dintr-odată
De Cel ce știa totul
Și a avut putință
Să-ndeplinească rostul
Pe o-ntindere vidată.
Treaba fiind făcută,
Își vede de-ale lui,
Fără să
Dacă aș vorbi tăcând
Aș simți cum curge-n mine
Fluxul dragostei vibrând
Cu misterul ce-l conține.
Fericirea e un moft,
Dac-o ai, se întreține
Folosind numai un soft
Care te-ar putea
Șarpe înfometat!
Mă gâdili
Cu răceala ta
Pe umerii mei
Puternici.
Dorințele mi le ignori,
Rănile mi le tratezi
Cu veninul
Tău.
Nu mai simt
Nicio durere
În trup.
Doar răceala
Ta.
Doamne,
Am plâns atât
Și te-am rugat,
În multe toamne,
Fără noroc și disperat,
Să nu mă lași de toți urât
Cât încă-s pe pământ.
Nu ți-am cerut
Nici tinerețea,
Nici să iubesc
Fără
Ar fi vremea
Să lași odihna
Propriului trup
Și să-ți îndrepți privirea
Către Trupul Þării.
Fiind ,,Unsul”,
Slujește!
Nu te lăsa slujit!
Virtutea
Celui din capul țării
A avut mult de
Delicat curaj nebun
Să te-afunzi în trecător,
În căldura albă-brun
De sub sânul prădător.
Buze calde, ochi măriți,
Sfârc obraznic-mânios
Și-un extaz pentru chibiți
Mă omoară
Când aud un ,,ce te râzi? ”
Sar sute de grămătici
Serioși ca niște gâzi
Ce-au o treabă bun-aici.
Românul, ca românul,
În stările-i frumoase,
Râde de el, nebunul,
Ca să uite de angoase.
Și
Citesc în fiecare zi,
Pe munte sau la șes,
Povești și poezii
Cu și fără înțeles.
Trec ore, zile, ani
Și așteptări febrile
Care-mi devin dușmani
Ca grecii-n Termopile.
Printre meniuri pure
Și
,,De ce nu dormi, sărmane domn,
La ceas târziu din noapte,
Când iarna cerne-n tine somn
Dulce și plin de șoapte”?
,,Cine ești tu?
Dă-mi pace!
Că sunt sătul de întrebări.
La ora asta ți-ai
Ninge mult, ninge pieziș,
Vântul, iute ca o spadă,
Urlă pe un povârniș
Într-o limbă subțirică,
Plină cu zăpadă.
Fulgi de ,,apă albă”
Cad din ceruri,
Echivoc,
Pe copacii ca o
Liniștea îmi povestește
Lângă soba duduindă
Despre-un foc ce lustruiește
Cărămida aburindă.
Respectul, ca o morală,
Sugerează, în tăcere,
Că atinsul de o școală
Are-n sine o putere.
Dacă
Astăzi lumea e condusă
Din birou, dintre pereți,
Noua ordine-i adusă
De idoli analfabeți.
Și măcar de-ar înțelege
Că sunt muritori de rând
Și de-această crudă lege
N-o să scape
Mă încearcă și pe mine
Un daimonion tenace
Care tace, tace-n sine,
Numai eu stau ca pe ace.
Când îi vine să vorbească
Îmi arată ce e firesc
Într-o faptă pământească
Cu greșeli ce se
În pădurea troienită
Clipocește-al Doamnei Râu
Lâng-o casă alb spoită
Unde doarme o mâță-n grâu.
Liniștită stă pe labe,
Chiar ai zice că lipsește,
Doarme mâța, chiar în boabe,
Visând șoareci
Fată subțirică
Într-un zor haios
Ca o rândunică,
Nu mă da la-ntors!
Aștepți în zadar
Un gest poleit
De la un biet flecar
Ce te-a cucerit.
Ascultă o fugă
De maestrul Bach
Și-ai să
De ești călcat de o angoasă
Ce nu te lasă să trăiești,
Fii calm! Că lumea nu te lasă,
Ea te îndeamnă să greșești.
Nu ține-n brațe doar iluzii
Ce-ar fi adâncul tău secret,
Căci vei trăi în
Ceru-i limpede, frumos,
Soare îi, dar e și frig,
Un cățel șade covrig,
Albul s-a întins pe jos.
Mârâie cățelul cald,
Dorind să treacă strada,
Curtea e ca un smarald
Încoronând
Dacă în Grecia criză n-ar fi
Și aș putea, ușor, s-o vizitez,
M-aș duce în Olimp pentru a ști
Dacă și Pitia are un crez.
Să îmi spună dânsa, sincer, dacă,
În lumea asta prezentă, poate,
Să
Sunt eu vinovat că m-am născut?
Păcatul întâi m-a însemnat?
Poate că-n asta m-am complăcut
Și-atunci o vină mi-am asumat.
Unii au spus că mă învață
Să știu ce ar trebuí să știu,
Dar toți
Puteai să fii născut
Și nu s-a realizat?
Ai fi fost tot absolut,
Hăul nu te-ar fi-ncercat.
De s-a-ntâmplat să te naști
Neantul s-a dărâmat,
Ești concret printre nefaști
Căutând să fi
O viață petrecută,
În căutări de piață,
Se pare că-i pierdută
Ca un măgar în ceață.
Sunt ros de o idee
Care nu îmi dă pace,
De ce multe condeie
Sunt dure și opace?
Eu am fost
Totul se mișcă-n tristețe
Acrobați, atomi și râie,
Clătinând multe cotețe
Afumate cu tămâie.
Cu dureri acute-n umăr
Codrul cu vaier se drege,
Anii lui, bogați în număr,
Îl prezintă ca pe-un
Nu înțeleg refuzul vetust
Fără o artă ce desfată
Și ochiul atent, și bunul gust
Al omului fin tras pe roată.
Să fii biciuit de-aspirații,
Umil să trăiești o dorință,
Ce-ți toacă adesea
Încerc să mă scap de venin,
Și de un tic prea monstruos
Ce mă aruncă într-un chin
Ce l-a trăit cândva Cristos.
De spun adevăru-s hulit
De umblători cu gură rea,
Ce vor să vadă că-s
FV