florin Vasilescu

Nu ți-e rușine Să exiști? De ce trăiești într-un dezmăț Al minții obosite, Dregându-ți gustul În răsfăț Cu-ale nopților ispite? Privești folosul Într-o doară Și crezi că Numai tu

În popii noștri Rotofei Sapă adânc Plăcerea. De sunt milos, C-așa vor ei, Sfințesc orice Le cer, Că au căderea. Mă bate-n minte O întrebare Plină de farmec Tineresc. De ce Urăsc

Ochiul treaz Pe cer suit Făptuiește un suspin Îndreptat Spre un extaz Plin de ,,ce”-ul lui divin. Neamul meu E înecat În obidă și tristețe, Naiv nu-i, Ci înclinat Înspre doine cu

Vise bogate cu prinți, Dacă le ai, Rar te mai cheamă În altare cu sfinți. În soare zărești O mare De zeamă fierbinte Care-ți produce Fiori. Respiri sacadat Printre ,,of”-uri

Dacă ai o taină În suflet, De care ești legată Involuntar, Mărturisește-o fără teamă Și fi-vei liberată. Numai așa Te vei mișca în voie Printre gândurile tale Limpezi Și Vei putea

Abia aștept Să te întorci acasă Plină de șarm În alba ta rochiță, Că îmi lipsești Precum o coasă Gazonului pe care stă Codiță*. Vino să bem O băutură fină Și-apoi să jucăm cărți Sau Să

Eu sunt mânat de-o patimă Ce pârjolește Totul. Ispititoare, crudă, Avidă după spații În care bate vântul, Ca idiotul, Până se potolește Într-un neant Lipsit de compensații. Pe nisipul

Muzica trezește-n mine Multe pasiuni Lumești, Numai dânsa mă mai ține S-ating porțile Cerești. În nopți lungi, plictisitoare, Somnul nu vine În pat, Ploape grele, obositoare, Peste ochii

O tehnică nebună Și căi năucitoare M-ajută să vorbesc cu lumea Fără fir Pe un Pământ sărac Și pârjolit de soare Pe care vrăjitorii dansează În delir. Carnea efemeră, Plină de

Lumea azi ne urmărește, Stă cu ochii mari Pe noi, Își dă coate, Chicotește, Căinându-ne Apoi. Ba că suntem La început, Ba că sita-i nouă, Săraca, N-a priceput Că o iubire-i Pic de

Lumea azi ne urmărește, Stă cu ochii mari Pe noi, Își dă coate, Chicotește, Căinându-ne Apoi. Ba că suntem La început, Ba că sita-i nouă, Săraca, N-a priceput Că o iubire-i Pic de

Talpa ta, Pe iarba udă, Soarbe-un ,,ce” Religios Ce-ți pătrunde Firea nudă Luminând-o Maiestuos. Te agiți Ca o albină Să nu cazi Într-o capcană, Prea departe De stupină, Fără

Vai, mie, M-am îmbolnăvit! De draga mea Sunt azi Bolnav. Nu mai citesc, Dar nici nu scriu Pe o hârtie roz Și cu miros Suav. Răpus de teama De pustiu Și de chinul virtuoz, Nu vreau

Toți cunosc Că omul dat Nu e simplu Ci dual. E un duh îngemănat Cu o pulbere căzută Dintr-un cer Ambiental. Consumându-se pe sine, Precum o cometă Trează, Căută tot adevărul Sub

Ochi în ochi, ca doi copii, Ne-am luat ușor cu vorba, Mai de una, Mai de alta, Vânturând cuvinte rare, Că-mi venea, Așa Deodată, Să o strâng în brațe tare Sau să joc Precum juca În

Simțurile decadente stau sprințare Pe aproape, Ele sunt prezență vie și de dulce, Și de post, Având darul să ne ducă Pe căi pline cu hârtoape Ca să ne aflăm în treabă Și cu rost, Și fără

Doamne, cum se poartă Cu mine Mii de sentimente! Măi, Preda! Ce zice Terente? Dacă iubire nu-i, e ceartă? Tremurând precum Baudelaire, Arunc necazul meu în vin Și mă întreb Ca ăl căzut din

Dacă întâlnesc materia în sine, Cercetător fiind, Făcut nu născut, Am șansa să mă zăresc Pe mine, Omul real Și necunoscut. Dincolo de ce numesc Natură Se întinde spațiul gol,

Vreau să-ți spun, Mai apăsat, Că ceva Îmi curge-n vine, Otrăvindu-mă treptat Cu angoase Și leșinuri Care nu-mi fac bine. De râvnesc și eu La plăceri în chinuri, Vina crudă Mă

Nu vreau pe alții să-i imit Adăugând nimicul Existent La marele nimic lărgit, Clădind o operă, Atent. Dacă ader la un curent, De celălalt Voi fi hulit. Nu am nimic cu lucrul aparent, Că

Privesc în zare Ca un rob Al râsului de mine, Mă rog, Sau de oricine Îmi iese-n cale. Potrivit, de ce n-ar fi? Dacă ar fi să fie Să mă las de profeții Despre om, Despre tăcere, Imposibil

Mă uit la viața mea De om Muncit pe-altare indecente Pe mai nimic, pe bani, Pe rom Și pe salvări potente. Am cochetat Și cu știința, Ca să îmi fac un nume Scăpat De suferința Care a

Clocotul dramatic, obsesiv, Limpezește trăirile Feroce Când tristețea nu are motiv Să aibă răgușală În voce. Tremurul zdruncină dur insul, Topindu-i reversibil Viața Ce se confruntă des cu

Iluziile închise În rare viziuni Dau dimensiunea Veșnicei veșnicii Ce se ascunde stoic În promisiuni. Că neantul-neant Nu se pierde-n sărăcii, E sigur. Și dacă se întâmplă ,,Lipsit”