florin caragiu

mi-a trebuit o moarte să văd însetarea trupului îngropat pe jumătate în partea neluminată a lunii podul cât o ață peste obraji leagănă cântecul ca un somn de dimineață cu ochi săpați în

în copilărie eram bolnăvicios dar îmi plăcea să mă joc până la epuizare plecam de acasă spre locul de întâlnire cu un sentiment de vinovăție ca o coajă spartă de pasul și respirația

cele mai frumoase poezii apar după ce poeții își termină de scris versurile și se întind pe covor cu fața în jos și brațele desfăcute tavanul devine albastru transparent ca un cer

noaptea s-a subțiat și a devenit amară, o înghițitură ne aduce mai aproape de spărtura din zid unde ne-am dat întâlnire traversând grădina te arunci la pământ printre merele rostogolite fără

sângele mi se prelinge în semiîntuneric aproape că îl pot aprinde cu un chibrit e acolo un mut în care încet-încet mă recunosc dau să mă feresc cu naivitatea celui care copleșit de o

pentru o piruetă nu mai e spațiu doar o lumină cerșind gropile din obraji și scârțâitul ușii dincolo de care cărțile luate de ape subțiază visul între noi surâd către cer atâtea străzi știrbe,

Doare, murgule, doareee coama ta ruptă din soare, că mă țin de ea vârtos și mă arde pân’ la os, că mă țin de ea cu frică câtu’i lumea ea de mică, că mă țin cu patimă și nu-mi curge-o

ți-aș scrie în golul dintre brațe ceea ce se află mai curând dincoace de propria piele întinsă sub piatra de hotar, cărarea întreruptă pe-alocuri de saltul peste pâraiele repezi spre-a mă

zidul de apărare se prăbușește actorul fuge de sete dintre bârnele arse forma nudă departe de a-și fi jucat ultimul contur fără răgaz declamă durerea îți lasă ochiul deschis spre altul spre tine

odată ne-am jucat de-a v-ați ascunselea mă văd și acum intrând în șifonierul cel vechi cu iz de naftalină cu haine înghesuite pe stinghia de nuc iar jos cu straturi de pături, pulovere vechi și

mâna îmi amorțește sub tine respir încet sub lumina difuză ca o compresă pe masa de-aseară au rămas firimituri de viață plângi în somn cu spinarea curbată de parcă ai încerca să faci loc

Uneori, Dumnezeu se strecoară între noi ca un copil pe care adulții nu-l bagă în seamă, cufundați în grijile lor. Ne atinge fețele vopsite în culori de război cu surâsul intangibil al ființei