Marrakech

da, aproape ludic sirul de cuvinte.
însa, gravitatea acestui ludic te face să mai întorci încă o dată capul.
prima strofă este albă, din apă, caldă, se mișcă.
placută tare!

candva imi era si teama sa intru in pagina ta: organe umane si gastronomie, mult cinism...
cu poezia aceasta m-ai lasat fara grai: parca a scris-o esenin! atmosfera, imagini, sigestivitate, emotie...ce forta de seductie a cuvintelor!

Da, de cite ori te apropii de lirica lui Felix, trebuie sa te feresti de primejdii, cum te feresti de o femeie superba: facindu-ti curaj. De data asta trimite inspre exotic cu aerul ca lucrurile exotice sint lucrurile firesti, altele nu sint. Departarea e aproape, negrul si albul frati, moartea si dezradacinarea surori, de vindecat cu vieti noi si cu alte chipuri. Din subtitlu inteleg ca e o bucata dintr-un ciclu - am devenit curios sa vad mai mult. :) Chiar: de ce o fi mai greu sa plingi cu lumina aprinsa decit sa faci sex cu lumina aprinsa, eventual cu tatal copiilor tai?

Poezia începe surprinzător de direct, ne pălește atmosfera intensă creată prin plânsul, iată, cu lumina stinsă, ceea ce indică un plus de tensiune, un contrast ce nu ține de lumină-întuneric în sens fizic. Suntem conduși pe acest culoar în sfera spirituală, unde apare nevoia de căldură, de jarul inimii: \"de ce plângi cu lumina/ aprinsă?/ te plouă pe spate și mâinile-ți/ tremură/ fă focul dă drumul căldurii/ ațâță jarul/ cu inima mea\". Curgerea e foarte frumoasă, neîngreuiată de nimic, de parcă ar fi cel mai firesc lucru, repet, deși în alt registru decât cel fizic.
Strofa doua e elementul de ușoară distragere-relaxare a atenției, imagina țâncilor induce un zâmbet, durata subiectivă e punctată: \"ei cresc în odaie\". Se joacă de-a orbul călare, o imagine a ludicului atmosferei familiare, în care stările și lucrurile se oglindesc reciproc, se mimează, se încalecă, fără o vedere focalizată.
Versul din strofa a treia trece între-un registru al polarităților: cititul și baia, o alăturare cu o nuanță de umor, prefigurând iată umbrit contrastul logos-eros care se opun dar și se atrag.
Pe fondul acestei stări apare ispita: chipul văzut aici ca aparență atrăgătoare, momeală, măr al cunoașterii, asupra căruia se mută aici în concret întrebarea asupra perechii logos - eros. E interesantă circularitatea poemului, aproape inaparentă. Poate să surprindă, dar poemul își conține răspunsul! Ce anume ce unește logosul și erosul, răspunsul la această întrebare se află în prima strofă: \"fă focul dă drumul căldurii/ ațâță jarul/ cu inima mea\". Este nimic altceva decât agape, simțirea inimii, dragostea de suflet care le cuprinde deodată și nu rupe fructul din pom, nu rupe erosul de logos, pomul cunoașterii ci le aprinde pe amândouă cu jarul din inimă, cu iubirea purificată de har.

si floricica lui florin