Erika Eugenia Keller

tu vii rotund, eu ajung cu muchii încordate tu pedalezi ca spre acasă, eu doar încerc să nu mă rătăcesc de mine frunte cu frunte — prea aproape de gândurile pe care nu le pot

sub pleoapele mele războiesc amintiri sunt doar pași de gânduri ce-mi spală lacrima sorbită-n patru părți a femeii de patru semințe născând feciori pe data de patru nu mai știu de ce

Moto:’’Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul său l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” ’’Cerul și pământul, cărările lor - bărbat și femeie, unirea lor!’’

a înfipt un gând în pământ și a așteptat să-l umbrească lumina soarele i-a scris ecuații pe nisipul inimii fântânile tăcerii reflectau cerul vertical, dar în Alexandria — lumina

oamenii poartă în oasele lor ecoul unui stup ars. îl numesc liniște - dar e doar zgomotul sângelui care nu mai știe încotro curge. oamenii știu că frica e o pasăre cu aripile tăiate care învață să

Atât în România, cât și în întreaga lume, se pune problema dezinstituționalizării, atât a copiilor cât mai ales a bătrânilor.Scoaterea bătrânului din familie, trebuie să constituie ultima

E un cuțit mai mare Și se folosește la războaie (...) Te adoarme dacă te prinde Fie că vrei , fie că nu vrei Dacă tu curaj ai și vrei să vezi Savana de o vizitezi (...)

la nașterea ta te-ai îmbrăcat în zăpadă, copile, născut pe 4 ianuarie, în ziua primei ninsori, la intersecția dintre ani unde timpul se rupea în două ca o coajă subțire de gheață aveai așteptări ca

nu mori de cancer, Eliah mori de un cuvânt neterminat, de un „iartă-mă” nerostit ce ți-a înnodat limba fiindcă ai uitat să mai vorbești cu tine- mori când frigul din gânduri n-a fost ținut niciodată

când respectul se întoarce cu spatele (și noi continuăm să zâmbim frumos) se desface o crăpătură sub piele nu doare- doar curge, ca o fisură fină într-un vas de lut — nu izbucnește, doar lasă să se

Spălăm viețile Sunt clipele...alergând Crizele de timp

mi-ai apăsat cuvintele ca pe tastele unui acordeon din anii ‘80, abandonat într-o boxă de bloc- n-a fost muzică- a sunat a fier vechi care-și amintește că odată l-a iubit cineva. ai umblat

aș trece mâna peste el ca peste un animal rănit și m-aș întreba unde se termină clipa și unde încep eu. aș învăța să-mi număr anii după cicatrici, nu după lumânări, să-mi măsor curajul în tăceri, nu

în căsuța mea bărbații intră cu încălțările murdare și cu fumul lor de țigară agățat de haine ca o istorie personală pe care nu o mai citesc aerul se îngroașă imediat nu ca o substanță ci ca o stare

am învățat să tac când se crapă dimineața în genunchi, să nu sperii lumina care se clatină pe muchia ceștii, nici zâmbetul tău - acela care miroase a iertare reîncălzită mi-am lăsat inima la

când a plecat, am rămas cu respirația lui în perne, ca un riff care nu se mai stinge încă mai strâng cana în care a băut lapte, de parcă ar fi un talisman spart nu spun nimic - tăcerea mea știe

toamna a ratat autobuzul 23, șoferul a închis ușa și a zis că n-are rost să aștepte. de-atunci merg prin oraș cu sacoșa goală, ca o pensionară care caută reduceri la magazine fantomă. plopii