când respectul se întoarce cu spatele

când respectul se întoarce cu spatele
(și noi continuăm să zâmbim frumos)

se desface o crăpătură sub piele
nu doare-
doar curge,
ca o fisură fină într-un vas de lut —
nu izbucnește,
doar lasă să se scurgă, încet,
ce te mai ținea întreg

te uiți la celălalt
și nu mai știi dacă te vede
sau doar își caută forma
în ceea ce crede că ești-
ca într-un geam fumuriu,
unde reflexia lui
acoperă privirea ta

îi auzi cum vorbele false i se lipesc de limbă
ca niște haine călcate pentru altcineva
care n-a mai venit și lasă un miros de pretenție,
nu de prezență


am îmbătrânit și acum știu
că respectul nu pleacă brusc
se retrage încet,
ca o respirație uitată în timp,
și se ascunde sub patul conversației,
unde linge, în întuneric,
ce-a mai rămas din adevăr.

și continui și eu să zâmbesc,
din obișnuință,
din frică,
sau poate din speranță,
dar simt cum în mine
încep să se usuce niște rădăcini
pe care nu știam că le am

și-mi șoptesc:

cândva, atingerea respectului
era adevărată
era o palmă părintească pe frunte
acum pentru voi e o întrebare ce se îneacă
și urcă în gât,
ca o vomă nerostită:

cât din voi ați sacrificat
ca să nu faceți valuri?

și nu,
nu mori din lipsă de respect.
dar începi să trăiești
ca și cum
ai fi murit deja.