Erika Eugenia Keller

Mulțumesc pentru oglinda cuvintelor tale.
Gara și fântâna s-au privit prin dv,
și pentru o clipă au știut că sunt aceeași respirație.
Ati pus lumină pe intersecția lor –
acum nu mai e doar locul meu,
ci un pod între două tăceri
care știu să nască universuri. Multumesc mult!

Domnule Radulescu Florin, ceea ce numiti dv banalitate e chiar materia poeziei: clipa personală care prinde rădăcini universale. Nepoții, o poză de familie, o fiică și chiar vocea rece , acestea nu sunt decoruri, ci semne că viața respiră în text. Poezia nu e despre a impresiona, ci despre a salva o urmă de om din trecere. Poezia adevărată nu se scrie din extraordinar, ci din fisura zilnică în care se vede sufletul. Aici nu e vorba de ceea ce spuneti dv ca fiind ,,frustrări’, ci de fragilitate transformată în limbaj – exact acolo unde banalul devine universal. Să numiti banal ceea ce doare și caută sens inseamna sa uitati că marile poeme s-au născut din detalii aparent mici: o scrisoare netrimisă, o masă de familie, un cuvânt repetat în tăcere. Poezia nu se ascunde în spectaculos, ci în adevărul simplu care nu minte.Va rog frumos: dati Cezarului ce e al Cezarului!

Poemul dv e un rămas-bun care nu închide, ci deschide o rană frumoasă. „Magia ușilor închise cu chei descoperite târziu” mi-a sunat ca un suspin al memoriei, iar „urăsc să mă dăruiesc paginii albe” e o confesiune care doare și luminează în același timp.
Steluța e pentru fragilitatea pe care ati așezat-o pe hârtie ca pe o fotografie de familie: vie, tremurândă, și totuși unică. Felicitari. Revin.

Poemul tău e o respirație între fugă și liniște, între pulsul care se grăbește și mâinile care tremură să rămână. Îmi place cum pacea devine aproape o atingere, iar spaimă și tihna se țin de mână fără să se alunge una pe alta. Versul final e o rană frumoasă – „o spaimă care s-a învățat cu mersul biped” e mai mult decât o imagine, e o viață întreagă care se caută pe două picioare fragile.

Oare tihna ta vindecă spaima sau doar o învață să meargă mai departe pe picioarele ei?

Bine v-am regăsit, domnule Leonard Ancuta! Va recitesc si poemul dv are greutatea unui adevăr care nu se lasă îmblânzit – himerele, iubirea, viața și carnagiul se topesc într-o suită de gusturi ce ard memoria. Mi-a plăcut cum ati făcut dorința de trup să danseze lângă fragilitatea iluziilor și cum ati strâns tot universul într-o singură picătură de sânge. Nu e un text care se citește – e unul care se înghite, cu teamă și cu o recunoștință ce înțeapă cerul gurii.

Oare ce gust are o iubire care arde fără să aibă timp să devină viață?

Daniela, poemul tău miroase a ulei încins și a inimă spartă.
Ai făcut din zgomotul mecanic o rugăciune și din „pistoanele tăcerii” un fel de arteră vie. Steluța e pentru clipa aia când arcul electric s-a făcut ochi, spaimă și frumusețe, iar uzina a devenit trupul tău care funcționează doar pe avarii.

Oare, Daniela, când inima de oțel tace, mai bate în ea omul sau doar ecoul singurătății lui?

Textul dv are o melancolie aparte și valoare documentară, mai ales prin fragmentele de jurnal care prind viață între rânduri. Intotdeuna am considerat ca ceea ce este la ,,persoanle e de neatins" Am simțit istoria respirând în detalii mici – schița curții, caietul cu creion, cifrele.Indraznesc sa va spun daca nu va suparati că proza dv ar câștiga mult dacă ar fi lăsată să respire mai bine: mai puține semne de punctuație (...) și fraze mai clare ar scoate la lumină emoția din spatele documentului. Mult succes! Revin!

Domnule Mircea Nincu, poezia dv e ca o oglindă care nu doar arată chipul, ci și fisura dintre ceea ce suntem și ceea ce rămâne. Mi-a plăcut cum plinul de sine devine munte spălat de valuri și săgeată aruncată în necunoscut, mereu între plecare și întoarcere. Steluța e pentru felul în care ati făcut din introspecție nu o vorbă, ci o imagine vie, grea de adevăr.

mă caut în oglindă, dar ea nu-mi dă răspuns,
între plin și gol rămân mereu ascuns.
din mine cresc umbre, din umbre un alt sine,
și-n încleștarea asta mă nasc iar din ruine.

Cât din ce rămâne sunt eu și cât e oglinda care mă visează?

Textul dv curge ca o amintire care nu mai știe să fie prezent. Mi-a plăcut mult cum ati pus tăcerea dintre ei să vorbească mai tare decât dialogul, iar costumul din veacul următor mi-a părut nu o fugă, ci o rană purtată ca o armură. Mult succes si muza buna. Voi reveni!

Am simțit intenția poemului dv de a coborî în straturi de carne și metal, dar imaginile s-au amestecat atât de mult încât emoția s-a risipit. Țipătul de la final ar fi putut fi cutremurător dacă drumul până acolo respira mai limpede. Placut. Revin!

George, versurile tale par un drum pe vârfuri prin vară, acolo unde macii scutură roșul iubirilor trecute și focul se aprinde din doruri rămase iască. Mi-a plăcut cum echilibrul dintre suflet și realitate s-a îmbrăcat în rimă curată, ca o punte între fragil și veșnicie. E o poezie care respiră clasic și totuși trăiește în prezent – de asta steluța e mai mult decât apreciere, e recunoașterea unei armonii rare între gând, culoare și inimă.

Spune-mi, George, crezi că vara chiar vine pe vârfuri ca să nu sperie dorul?
si raspuns la poemul tau instelat

pe vârfuri vine vara, parcă știe
că dorul nu se lasă pe hârtie.
din macii tăi, George, am învățat să strâng
si foc, și suflet, ca să nu mai plâng.

Bogdan, poezia ta are greutatea unui aer dens, care te obligă să-l respiri încet, ca să nu-l pierzi. Lumina ta care ne face dușmani mi-a părut mai adevărată decât liniștea, iar fraza „ieri eram intimi, astăzi suntem doi străini” mi-a rămas între coaste ca o cicatrice care încă mai învață să fie piele. Ai scris o lume unde iubirea miroase a pulbere și a lavandă, iar pluralismul doare mai mult decât singurătatea.
Pentru asta e steluța: pentru greul care rămâne și după ce cuvintele s-au stins.

Crezi că iubirea mai are curaj să ne recunoască dimineața?

Otilia, textul tău are o tandrețe brutală – am simțit cum fasolea cu ciolan devine nu doar mâncare, ci și un ritual de iubire în mijlocul precarității cotidiene si taxelor ce ne ajuta sa avem activitate. Ai pus în farfurie mai mult decât ingrediente: o viață întreagă de gesturi mici, de zâmbete obosite și de fericiri simple care țin lumea laolaltă.
Mi-a plăcut mult cum ai lăsat contrastul între realitatea crudă și intimitatea caldă să respire în fiecare vers. De asta e o steluță cu toată inima – pentru că dincolo de mâncare, am simțit omul.

Amanda, poezia ta miroase a noapte tânără și a dor înghețat pe buze.
„Fâșia albastră” mi-a părut ca un fir de lumină în care îți ții căutarea suspendată.
Și cum ninge la mijloc de vară – parcă din visul tău se nasc anotimpuri care nu au nume. Ai scris o chemare care frânge și vindecă în același timp, ca un tril ce rămâne în aer după ce dispare pasărea. Spune-mi,tu, Amanda, pe cine cauți în noaptea asta de vară care se preface în iarnă?
Cum ninge la mijloc de vară,
Cu fulgi ce nu ard, ci îngheață,
Și timpul se-oprește să-și ceară
O clipă de somn în ceață.
Sub cerul ce schimbă povestea,
Se-aud pescărușii de gheață,
Și vara își pierde menirea,
Topindu-ne iernile din viață.

George, îți mulțumesc pentru felul în care ai citit și ai lăsat cuvintele mele să treacă prin filtrul atâtor sensuri culturale și personale. M-a atins cum ai surprins în „femeia-stâlp” nu doar rezistența, ci și acea feminitate care nu se laudă cu puterea ei, ci doar ține, în tăcere, să nu cadă ceea ce iubește. Pentru mine, metafora nu s-a născut din feminism, nici din vreo proiecție socială, ci din acel punct unde fragilitatea și datoria se întâlnesc. Femeia nu e stâlp pentru că poate, ci pentru că nu are unde să cadă fără să prăbușească viețile care se sprijină de ea. Poate de aceea e mai mult piatră care plânge pe dinăuntru decât arcă de triumf. Si o stiu din viata reala, din seria ,, mai pot un pic” până organismul se razbună pentru ,, mai pot un pic” si scoate din sertarele nestiute ale vietii niste boli.
Îți mulțumesc pentru steluță și pentru felul în care mi-ai lăsat poemul să respire prin ochii tăi. M-a făcut să-l văd altfel – și asta e unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le poate primi un text si nu doar un text…

…mulțumesc că ai adăugat și dimensiunea de stâlp al credinței, George. Asta mi-a amintit de cum, atunci când am scris poemul, aveam în minte mai mult un fel de a ține în picioare tot ce nu se vede – nu doar oamenii, ci și nevăzutul care îi ține împreună. Poate că „femeia-stâlp” nu poartă doar greutatea celorlalți, ci și rugăciunea mută de a nu-i lăsa să se piardă. Îmi place că textul a deschis și acest sens, pentru că în tăcerea ei chiar e ceva care seamănă cu credința si femeile stălp au nevoie de credinta pentru a reusi, e punctul(stalpul) lor de rezilienta.

Poemul tanka senyru evocă o copilărie rurală întreruptă brusc de forțele naturii. „Joaca-ntreruptă” pe tabla șopronului sugerează o lume simplă, fragilă, iar „răpăiala grindinei” marchează o ruptură dureroasă, simbol al pierderii sau al trezirii bruște la realitate. Atmosferă intensă, condensată, cu puternic impact vizual și emoțional.

O buruiana cu leacuri medicinale, da, neghina.

=Vântul /adiere– nu are miros, nu se aude mereu, îl simți ca un fior, trece lin.
=Frica sau emoția/atac de panica – vine brusc ca un fior, invizibilă, fără sunet sau miros.
=Gândul – la fel de tăcut, fără miros, dar îl simți.
=Fiorul dragostei – poetic spus, exact cum descrie versul.
Răspuns final Fiorul

Ne bucuram și noi fiindcă și noi suntem copii chiar dacă unii dintre noi nu mai au părinți.
Si nu oricine poate sa ghicească. Șic! Sic, sic

uite cum am gandit-o=Strofa 1:
„Mă găsești la gât și-n zare,” adica Clopoțelul poate fi un colier decorativ purtat la gât ==de oameni sau animale, precum vacile, cățeii, caii==, dar și în zare, adică în depărtare, unde sunetul său răsună departe, vestind ceva pot sa zic== clopotele bisericii, clopoțeii de vânt, cei de pe turmele aflate pe dealuri etc.Apoi Strofa 2: „leg povești cu-a dorului șnur–
„șnurul dorului” poate sa va sugereze a o ață subțire invizibilă a nostalgiei, a chemării interioare – iar clopoțelul leagă povești prin sunetul care evocă amintiri, dor, emoții. Șnurul poate fi și concret: un clopoțel legat de un șnur, purtat sau atârnat. ok, apoi ,,Strofa 3:
„port un sunet de chemare,”Clopoțelul este prin excelență un instrument sonor de chemare: adica chemarea la masă, la rugăciune, la intrare, la joacă, la școală (clopoțelul școlar) sau chemarea simbolică, interioară, spirituală.Ufff si ultima strofa a IV-a ==„dar și-un gând... cu-ncins contur.” pai aici sensul devine metaforic==sunetul unui clopoțel poate stârni un gând puternic, clar, fierbinte, fie legat de dor, fie de trezirea unei amintiri, chemarea unei stări, poate chiar o neliniște frumoasă si „Gândul cu-ncins contur” evocă intensitatea unui impuls emoțional – iar clopoțelul este declanșatorul subtil al acestei trăiri. clopotelul este raspunsul iar Tyly a reusit, premiul trebuie sa mearga la Tyly!!! da, deci clopotelul e un obiect purtat la gât, dar care se poate auzi în depărtare (zare),produce un sunet de chemare,poartă o puternică încărcătură emoțională,și prin forma lui mică, decorativă, legată de șnur, și prin ecoul lui interior, leagă lumea văzută cu nevăzutul – exact ca într-o poezie despre dor. Va imbratisez si va multumesc!