Erika Eugenia Keller

Claudiu, am citit poemul ca pe un jurnal neretușat, crud și intens, dar plin de imagini ce persistă mult timp după lectură. Am admirat curajul de a rosti fără menajamente și densitatea amintirilor care curg ca o respirație lungă, cu gust de trecut și tăieturi de prezent. Mi-a rămas în suflet imaginea memorabilă:,,dacă m-aș ciupi și-aș trage / aș putea înconjura pământul cu pielea mea cel puțin o dată." Placut! Revin! Irrlicht!

Mi-a placut si am suras privind ploaia de ghilimele – parcă guvizii ăștia chiar sar din apă direct între versuri. Textul are o prospețime jucăușă și te face să zâmbești, ceea ce nu e puțin lucru.

Am simțit în fragmentul acesta din carte o vibrație de jurnal intim, unde dialogurile nu sunt doar replici, ci respirații ale disperării și ale speranței. Forța textului vine din naturalețea cu care împletești detaliul medical, gestul casnic, spaima și prietenia – toate devin materie literară fără artificiu. E emoționant cum prezența Mioarei e redată ca un sprijin tonic și cald, aproape pilon de rezistență în fața prăbușirii. M-a impresionat că ati ales să scriti nu despre boală ca fapt crud, ci despre relații, felul în care oamenii își țin unii altora sufletul la suprafață. Placut, mai trec!

Am recitat (nu citit ) poemul dv de doua ori, m-a invatat un poet destept de pe agonia ca atunci cand finalizez un poem sa mi-l recit de doua ori pentru a-i simti fluiditatea,si, da, greselile.
Ce imi place la poemul dv? Imaginile cotidiene care devin metafore: „o bucată de zahăr învelită în staniol”, „diminețile curăț geamurile de praf și de semne de degete”, „singurătatea sculptată din timp” sunt imagini simple,plăcute, recognoscibile, dar ridicate la nivel poetic. Tensiunea între fragil și tăios: lama de ras, artera, espresso-ul cu regretul , da, creează o estetică a vulnerabilității. Si, da, finalul: „arhivar al propriului dezastru” e o închidere puternică, dă poemului un sens circular (începutul era despre durere ca monedă, finalul e despre durere ca arhivă). Ce am simtit la recitare că momentan tonul e inegal: uneori e foarte liric („vieți alternative pe care le-am refuzat”), alteori cade în confesiune directă, si poate versurile „totul e la locul lui. / până și singurătatea…” chiar au o frumusețe, din punctul meu de vedere dacă ar fi reformulate cât mai personal, ar crește impactul. Adevarul este că aveti un poem cu multă forță, domnule Sergiu Burlescu, da, aveti o voce clară și un registru confesiv care prinde.
Aaaaaa, si m-a blocat la recitare ( chiar daca poemul curge foarte puternic)....cum sa spun sa nu supar? ...în fine, e doar o parere personală, dar mă întreb cum ar respira poemul dv fără atâtea puncte. Le simt uneori ca pe niște opriri forțate, iar dacă le lasati mai rare, cred că poemul dumneavoastra ar câștiga în fluiditate și recitare. Placut! Revin.

Vreau sa îi mulțumesc domnului Constantin Rupa ce a fost muza (pentru inspirația poemului dansului pe care l-am apreciat in mod deosebit),
si in acelasi timp domnului Sergiu Burlescu pentru răspunsul dansului care a adăugat vibrație și adâncime poemului meu. Am simțit cum textul s-a întors spre mine, îmbogățit de voi.

...poeziile dv sunt respirațiile care ne salvează de tăcere.Am uitat steluta

Eu vad aici un text de mare finețe, unde semnele de punctuație devin personaje vii, cu destin și capricii proprii. Mi-a plăcut cum ai transformat punctul, virgula și cele trei puncte într-o metaforă a conștiinței: imposibilitatea de a încheia, reluarea compulsivă, tăieturile gândului. Psihologic, e un poem despre neliniște și imposibilitatea tăcerii, despre cum dorința de a încheia se transformă mereu în continuare. Foarte reușită imaginea sufletului care respiră „încă o propoziție” — parcă între viață și suspendarea ei. Imposibilitatea de a încheia și reluarea compulsivă imi amintesc de Calvino și Beckett, iar teama de fragment și intertextualitate trimite către Kafka și Barthes. Imi place noul poet, cu drag descopar cum isi lasa vazuta partea pozitiva, imi plac noile lui poeme. Stea!

Descopar un poem dens și neliniștitor, unde ninsoarea, amintirile și golul din răscruce devin semne ale unui timp „neomenesc”. Încremenirea apare ca o alergare fără curgere, imagine psihologică a conștiinței blocate între memorie și uitare. Versuri grele, cu forță de reflecție. Placut, revin.

Un poem cutremurător prin sinceritate și prin felul în care transformă pierderea în lecție de iubire. Mi-a plăcut mult cum ai scris despre copilăria fracturată ce se strânge în jurul dragostei ca un gips, cum moartea se traduce în cosmos și cum durerea devine un fel de inițiere. Versurile acestea ard de luciditate, dar și de blândețe… ca și cum dragostea ar fi fost scrisă direct cu sângele amintirii. O poezie care rămâne, fiindcă ne amintește că iubirea adevărată nu se învață din bucurie, ci din rană și din absență. E multă suferință în acest poem. De fapt: transformi pierderea bunicului („tataia Mărin”) într-un moment de inițiere în dragoste. În adânc, însă, se simte un cerc al vinovăției: nu ți-ai putut salva bunicul, nu ai fost acolo la înmormântare, și rămâne sentimentul că nu meriți pe deplin să fii fericit. Din acest motiv, iubirea se trăiește mereu cu sacrificiu și cu autoexcludere, ca și cum ar trebui să plătești la nesfârșit pentru o vină imposibil de șters. La 12 ani, durerea aceea absolută, mai mare decât orice bucurie, devine pentru tine matricea prin care înțelegi iubirea. De aici se poate citi că toate iubirile de mai târziu (pentru femei) sunt contaminate de acea experiență originară: dragostea = pierdere, rană, absență; iubirea = ceva ce trebuie purtată ca un gips peste o copilărie fracturată; cel iubit = cineva pentru care tu ești gata „să mori”, ca un rugbyst sub minge, pentru ca celălalt să poată urca. Această lectură psihologică arată cum iubirea este trăită mereu prin filtrul sacrificiului: a te șterge pe tine pentru ca celălalt să rămână întreg. În plan afectiv, asta duce inevitabil la singurătate, pentru că în fiecare iubire reală se reactivează fidelitatea față de obiectul pierdut. Astfel, durerea pentru bunicul devine nucleul tuturor iubirilor ulterioare, iar tu iubești nu doar o femeie, ci mereu și absența originară care te-a format. Trist, dar tulburător: un poem în care doliul devine alfabetul iubirii, iar rana, paradoxal, se transformă în singura dovadă de viață a inimii.
...nu as putea sa iti fac un poem contra raspuns.E multa durere in poem.
Las steluta!

Psihometrie

Poemul dv. „Când mi-am îngropat picioarele reci în țărâna cerului” se desfășoară ca un ritual de inițiere în absurd, în care sacrul și profanul se suprapun prin imagini neașteptate. Autorul folosește un limbaj vizionar, cu amestecuri de ironie și metafizică: sfinți cu ciorapi de lână, magazine cosmice de resturi, constelații care depun petiții digitale. Această alăturare între sacru, banal și grotesc creează o poezie a dezvrăjirii, unde raiul apare rece și impersonal, iar Dumnezeu e bănuit de faliment existențial. Finalul, cu întrebări tulburătoare despre geneză și timpul divin, transformă poemul într-o anchetă ontologică, în care absurdul devine singura logică posibilă. Imi place evoluția dv, imi place acest nou poet.Ceva imi spune ca viitorul poem al dv. va fi si mai bun ca acesta. Astept.

Poemul dv. „La mare, la Neptun” se remarcă printr-o simplitate clasică a construcției: catrene cu rimă împerecheată, ritm ușor de urmat și o tonalitate ludic-romantică. Marea și orizontul devin spații simbolice ale libertății și extinderii interioare, iar „sirena” iubită aduce în poezie nota de joc și mit. Versurile alternează între descrierea mediului marin și trăirea afectivă directă, realizând un echilibru între exterior și interior. Repetiția finală, „Te iubesc!”, închide textul într-o buclă a sincerității, accentuând caracterul confesiv și emoțional mai degrabă decât literar-experimental.

Poemul „poveste în spectrul luminii de toamnă” se construiește pe o personificare caldă a anotimpului, văzut ca un mesager al păcii și al belșugului. Limbajul e limpede, aproape confesiv, iar imaginile („toamna își despachetează valiza”, „un poem romantic îi scriu în palmă”) dau textului un aer de poveste modernă cu tentă clasic-romantică. Versurile transmit nostalgie și seninătate, cu o tonalitate mai mult optimistă decât melancolică. Poemul se încheie într-o notă de armonie, unde „lumina vivace” devine echivalentul speranței și al reconcilierii interioare. Plăcut. Mai trec!

Domnule Paul, vă mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase și pentru propunerea generoasă. Mă simt onorată și bucuroasă că ați simțit nevoia să împărtășiți romanul cu mine. Pentru mine, literatura e puntea prin care sufletele se ating, iar gestul dumneavoastră e o dovadă minunată a acestui adevăr. Cu recunoștință și prețuire, Erika Eugenia Keller Dragan, keller.ericuta@gmail.com.

Poemul are vibrația unei spovedanii rostite sub lună și blândețea unui oracol care știe să aline. Am simțit frumusețea contradicțiilor tânărului – motan boem pe acoperiș, actor fără legitimație, copil al vieții și prizonier al propriilor neliniști. Versurile despre abandon și darurile cu suflet au forța unor incantații grave, iar finalul, cu drumul iubirii și licărul de la capăt, aprinde o lumină care sparge întunericul. Este o poezie ce respiră, vindecă și îndrăznește să ridice sensul deasupra disperării. Stea mare, galbenă și stralucitoare.

Îmi place contrastul: lanul de rapiță ca o pânză vie și galeria plină de priviri străine. Tyly, ai surprins o clipă cu umor și culoare, în stil autentic de haiku.

flori galbene cad,
prin pași străini tresare-
tăcerea câmpului

Iubesc culoarea galbenă.

Am citit poezia ta ca pe un dialog ars, prăjit între viață și moarte. Îmi place cum ai adus în același loc blestemul oboselii generaționale și frumusețea cosmică a iubirii -de la Bărăgan până la furtuni de broaște. Finalul, cu albastrul care schimbă totul, e ca o pecete de mister. Poemul e plin de imagini puternice, poate chiar copleșitoare, dar tocmai asta îi dă intensitatea. Cand l-am citit prima data , am plans. Am revenit sa las un comentariu poemului care mi-a smuls o lacrima. Dai emotii multe. Multe emoții. Lasa-ma sa am si pauză de respirație. Mi-aș fi dorit o mică revenire la tatăl din început, ca o rotunjire, dar e doar gustul meu, chiar și așa, textul are forța de a rămâne în memorie. Bun. Felicitari!Stea.