psihometrie post-petrecere

Sihometrie post-petrecere e o poezie a dezvrăjirii, un text care topește euforia de moment într-un amestec de rănire și tandrețe. Din primele versuri, atmosfera e marcată de contrastul dintre liniștea de după muzică și tumultul interior al vocilor care nu pot fi reduse la tăcere. Această ruptură între exterior și interior dă tonul unei poezii în care iubirea devine atât salvare, cât și cădere.Un poem al contrastelor. Are forța imagistică putrnica: vitraliile sparte dintr-o „biserică de sticlă” eliberează „icoane lichide”, transformând suferința în obiect estetic, iar parașuta sentimentelor devine o metaforă a unei salvări imposibile, o plutire spre un fund marin, nu spre lumină. Automutilarea, invocată frontal, nu e șoc gratuit, ci parte dintr-o estetică a excesului, amintind de violența stilizată din filmele lui Tarantino(nu sunt genul meu dar le vad), unde sângele devine culoare, iar corpul un spectacol vizual. Altfel, textul respiră între sacru și profan: cercul omului vitruvian ce face trimitere la celebra schiță realizată de Leonardo da Vinci (numită Omul Vitruvian), inspirată din scrierile arhitectului roman Vitruvius in care barabatul e reprezentat cu brațele și picioarele întinse, înscris în două forme perfecte: cercul – simbolul perfecțiunii, infinitului, divinului iar pătratul – simbolul materiei, stabilității, limitelor umane.Împreună, cele două arată că omul e „măsura tuturor lucrurilor”, aflat între planul divin și cel material de aceea se vede dorinta mare de a depăși limitele vieții obișnuite. Iubirea devine geometrie sacră și cocktail divin, iar actul erotic e redat ca un ritual al renașterii din sinele vechi, „cadavrul vechii versiuni”. Un poem dificil cu o tensiune permanentă între dorința de transcendență și prizonieratul în corporal, între fragilitate și violență. Finalul are rol cathartic, purificator : duminica lumii interioare nu e un simplu repaus, ci momentul unei iluminări paradoxale. Iubirea, cu tot dramatismul ei, rămâne o forță care nu se consumă, ci reinventează. De aceea poemul nu închide, ci deschide – către o duminică perpetuă a conștiinței, unde frumusețea se naște chiar din devorarea și refacerea sinelui. Cum se spune? Greu dar bun. Las steluta pentru poezia-duminică nesfârșită.