cerneală invizibilă

în textul tău, ca şi în alte creaţii poetice, dorinţa textierului de a crea un text dur, care să şocheze. Cred că stilul acesta este deja în sângele tău şi nu ştiu dacă mai poţi scăpa de el. Muzicalitate există, duritate există, dar... E la fel ca atunci când asculţi Carla's Dreams. Cuvintele plac, lovesc, dar nu au sensibilitatea şi subtilitatea marii poezii. Asta fiindcă poetul nu simte nevoia să epateze, să demonstreze, să şocheze, cuviintele definind latura sa cea mai intimă, cea mai sensibilă, nu cea mai feroce, devoratoare de audienţă. Nu o spun în nume de rău. Tu ţi-ai ales calea şi ştiu ce înseamnă.

în loc de cuviintele

PS. să ştii că îmi plac videoclipurile tale, aşa, ca o chestie. Dar la poezie, o să te anunţ dacă vei fi vreodată mai mult poet decât textier.

dincolo de forma artistică, ceea e m-a impresionat mai mult este acea ușoară detașare de cele spuse, deși, la lectură, mesajul transmis nu pare deloc așa. Spun acestea după ce m-am folosit de propria voce interioară! Aș vrea să și ascult textul în lectura autorului.

Ionuț, îți mulțumesc pentru comentariu și pentru faptul că rămâi atent, chiar și când nu ești de acord cu direcția. Ți-o spun sincer: textul ăsta chiar a fost o încercare de a atinge frumosul, în felul meu, și cu gândul la oamenii care iubesc esența poeziei, cum ești tu, inspirat de comentariul tău de data trecută.

Paradoxul e că stilul ăsta al meu nu e despre a șoca. Nici nu-mi propun.
Scriu așa pentru că simt așa. Scriu dur pentru că mi-e rău... că, altfel, n-aș ști să spun adevărul. Nu pot să mă forțez să scriu „marea poezie” dacă nu mă aflu într-un loc interior care s-o permită.
La fel cum mi-au trebuit trei ani să scap, la kickbox, de low-kick-ul biciuit ca la karate, o să-mi ia timp și până când poezia mea o să-și permită gesturi mai lente, mai luminoase.
Dar o să ajung și acolo. Sincer, vreau.
Îți mulțumesc că mă citești, chiar și când nu te regăsești în ce scriu. Contează.

— Forte

Ottilia, îți mulțumesc cu toată inima — pentru lectură, pentru fiecare stea de-a lungul anilor, pentru faptul că ești acolo, mereu, cu o sensibilitate care vede dincolo de suprafață. Azi, e ca și cum mi-ai confirmat că n-am strigat în gol mereu. Te admir din tot sufletul. - Forte

Îți mulțumesc din suflet pentru steaua roșie, Bogdan. E un semn că ceea ce scriu reușește să ajungă undeva mai profund, dincolo de furie sau stil.
Faptul că ai văzut acolo numărul de aur și că ai făcut legătura cu Toulouse Lautrec și Amidala – adormită-n alb, frumoasă ca o rană în proces de închidere tăcută – m-a atins sincer. E rar când cineva citește până în carnea poemului. Tu ai făcut-o.

Apropo de partea tehnică a site-ului poezie.ro – sunt foarte aproape să-mi pierd contul, nu cred că mai știu parola corectă, iar e-mailul legat de cont nu îl mai accesez de ani de zile. Noroc ca mi-e salvat in browser. Aș vrea să fac un update, dacă ai putea să-mi dai niște indicații, m-ar ajuta enorm. Chiar țin la tot ce am construit aici.

Am observat și secțiunea de radio și mă tentează ideea. Lucrez deja la un proiect muzical în care îmi pun versurile postmoderniste pe beat-uri generate cu inteligență artificială. Am deja câteva piese gata și cred că ar fi interesant de explorat în contextul vostru. Aș aprecia dacă mi-ai spune cum pot trimite propuneri sau dacă există o selecție în desfășurare.

Cu recunoștință,
Forte

George,

Îți mulțumesc pentru lectura atentă și pentru generozitatea cu care ai extras acele fragmente — știu că timpul și vocea interioară sunt resurse rare.
Mă bucur mult că ai simțit o ușoară eliberare în stil, o respirație între rânduri.

Legat de dorința ta de a auzi textul în lectura autorului:
Bukowski zicea, într-un fel care m-a urmărit mereu, cceva de genul că „ultimul lucru pe care ar trebui să-l ceri unui autor e să-și citească propria operă”. Poate din timiditate, poate dintr-un sentiment că vocea scrisului meu e mai puternică decât vocea mea reală, am evitat să fac asta.

Adevărul e că nu sunt nici Bukowski, nici măcar un textier în sensul clasic. Sunt un om care scrie pentru că altfel i-ar fi rău — și care, deși maschează timiditatea în public, simte că nu poate interpreta niciodată cu aceeași forță cu care scrie.

Totuși, încerc să schimb asta.
Lucrez deja la un proiect paralel în care pun textele mele postmoderniste pe muzică creată cu ajutorul inteligenței artificiale. Mă poți găsi cu numele meu pe YouTube, unde am inceput să public treptat din materialele astea. Si mai mereu fac trimitere spre textul original cu link spre poezie.ro

Îți mulțumesc din nou pentru încredere. E rară și nu o iau de-a gata.
Și dacă într-o zi voi reuși să-mi citesc poezia fără să-mi tremure interiorul, o să ți-o trimit primul.

— Forte

Andrei, e chestie de gusturi, de lectură. Nu am zis că nu sunt de acord ori ba. Dă-mi voie să îţi arăt un lucru, în comentariul tău: "Scriu așa pentru că simt așa. Scriu dur pentru că mi-e rău... că, altfel, n-aș ști să spun adevărul." Apoi, să îţi arăt ce spui în poem: "știu că nu tot ce simt acum e real". Eu văd, în scrisul tău, în fiinţa ta, o contradicţie clară între ceea ce simţi şi felul în care te exprimi, tocmai pentru că nu tot ce simţi e real, ci imaginat. Duritatea folosită de tine, prin deducţia pe care o fac eu, nu e reală, e imaginată, de unde şi epatarea despre care ziceam. Tu amplifici din nevoia de a fi înţeles întru totul, de a clarifica, de a-ţi crea un refugiu emoţional şi un scut, dar amplificarea nu duce spre complexitatea ultimă a simplităţii, după cum spunea Da Vinci. Chiar şi faptul că spui că ai încercat să atingi frumosul, inspirat de comentariul meu, e un gest voit, forţat, nenatural, în care raţionalul se impune în faţa firescului. Eu asta simt, că faci efoturi, că eşti ambiţios, dar că naturaleţea lipseşte. Că alţii simt altceva, fiecare cu gustul lui, tot respectul, iar tu tragi concluziile pe care le doreşti. Fără supărare, ok?

Sigur că niciodată recitarea propriei poezii nu va fi la înălțimea a ceea ce scriem. Am citit în public de multe ori, însă, au fost și momente când inima o lua la galop. (!) Da, intr-un fel ne trădăm vocea interioară.

Ionuț,

Să știi că e foarte greu să mă superi. Mă onorează fiecare feedback pe care mi-l lași, pentru că vine dintr-un loc de lectură atentă, asumată. Și dacă e vreo contradicție în ce simt și cum mă exprim, e pentru că încă învăț. Încă mă reglez. Scriu în primul rând pentru mine, dar recunosc: îmi pasă mult cum sunt citit. Și da, în unele momente, raționalul îmi vine înaintea firescului, pentru că, sincer, mi-e frică să fiu complet descoperit.

Fără supărare, bineînțeles. Din partea mea, doar recunoștință.

— Forte

Luiza, mulțumesc pentru lumina ta blândă și densă. Cuvintele tale au o finețe care hrănește: o stea în schimbul unei răni închise, o dimineață în schimbul unei tăceri rostite. Să ne (re)citim cu drag!

Cu recunoștință,
Forte