Poezie
dayma
tata tot trăiește
4 min lectură·
Mediu
[tată
nu ți-am scris vreun vers vreodată
uite că am rămas un copil egoist
și-ți scriu tot pentru mine
cuvintele păstrate pentru viața ce vine]
mai nou dumnezeu îți pune pink floyd de câte ori vrei
iar la schimb îi explici matematica omului
cum se iubește la pătrat din poziția fetus
după ce credeai că nu a mai rămas ceva de iubit
ai băut marea moartă și ai fumat cenușa lui krakatau
fiindcă te-ai încăpățânat să astupi scânteia
ce putea porni incendii în gerul bătrâneții
abia așternut pe buze crăpate
îți aprind o candelă în loc să te incinerez
iar sunetul brichetei este un solo de chitară electrică
achitat cu lacrimi - o poveste nespusă până acum
despre cum ți-a bătut inima prea tare
pentru cei pe care nu i-ai atins la timpul potrivit
dacă nu te mai întorci
te rog cântă-mi un blues din lumi sacre
să culeg învățături din coșmaruri
între timp femeia de lângă mine mă leagănă la sân
mă protejează până mă maturizez
și reușesc să îmi înghit plânsul cu lapte
când eram mic mă țineai pe umeri să-ți ating așteptările
să te ajut să privești dincolo de orizontul cunoscut
apoi mi-ai dat drumul pe lume să învăț din greșelile tale
din lucrurile pentru care nu s-a inventat radieră
o iau printre rânduri și te caut în cifre vii
într-un caiet cu încercări de a rezolva ecuația emoției
într-o înjurătură spusă în glumă
într-un stent înfipt în inima orașului
în care te-am pierdut
#regret că te puteam întâlni mai des
dar am ales să clipesc pe poteca tatălui
#regret că n-am făcut de mult o poză împreună
ca să mă văd al tău pe noptiera timpului trecut
#regret că te-ai oprit din mers după ce ți s-au umflat picioarele
iar eu nu m-am grăbit să-ți aduc nepoții la ușă
#regret că ai rămas singur când credeam
că îți sunt alături
#regret [...]
fericirea e un sacrificiu
dar de acum înainte să mă știi împăcat
noi doi suntem soldații “dayma”
ardelenii în sumane negre de la arcole
culcăm regretele la pământ cu patul puștii
după ce ni s-a sfârșit muniția momentului
de data asta eu scap cu viață
iar sângele îmi zâmbește înapoi
am fost ca doi bărbați proști
care-și spun ce simt doar la sfârșit
[și totuși și-o spun]
ne-a trebuit levierul să ne despărțim buzele
însă în ultimul tău an am învățat să fim prieteni de-o viață
[măcar asta ne-a rămas]
voiam doar să te mai cunosc
să mă mint că mi-e de ajuns să te aud mâine
[și atât]
păcat că am intrat prea târziu în casa ta
ca să-ți găsesc ultima suflare
m-a întâmpinat conturul ceasului oprit
și iluzia că te puteam salva cumva de tine
dacă ajungeam în orice altă clipă ce-a trecut
acum știu în sfârșit unde locuiești
te-ai cazat la Hotel California și golești un pahar de coniac
apoi mă suni un minut cu taxă inversă ca să-mi descrii
cum așternutul miroase a țărână proaspăt răscolită
sau cum galaxiile sunt pete pe tavan
pistrui neînțeleși pe pielea infinitului în care ai pășit
ne-am luat rămas-bun stângaci
pescuind vorbe din groapa marianelor
ca pe niște comori îngropate într-o dragoste din adânc
dar îți mulțumesc că te-ai scufundat cât ai putut
veghează-mă oricând îți scoți aripile de la curățătorie
iar eu am să-ți port barba și numele
până vine vremea să-ți mai iei fiul de mână
să-l ajuți să facă pași stinși pe cuburi de granit
în liniștile de demult
tată
tragedia este că tu tot trăiești
ai rămas captiv în acest poem
ca un licurici predestinat să se învârtească veșnic
într-un borcan cu amintiri păstrate de dragul meu
24.11.2020 – 24.01.2021
062360
0
OA
