enea gela

fiecare obiect păstrează un fragment de umbră a ta poze făcute-n concedii când uitai de prejudecăți fericirea însemna o-nghețată la cornet prelinsă pe degete două țigări

îi plăceau pajiștile cu mușețel sălbatic prindea-n menghina degetelor câte trei patru fire decapitându-le amorsa parfumului puternic ținea lumea aproape mama n-ar fi bănuit niciodată că din

a venit vremea să pleci mamă fii senină botul catifelat al tristeții nu se mai lasă mângâiat nu-i înghesui pe gât iarbă uscată fii senină îți spun de zece ani de când vin în salonul acesta

se prăbușește în tine o mare iubire nu sună a piatră nici a liniște siesta dintre a fi și a dispărea ca să treacă timpul al tău al său (al vostru niciodată) îți numeri degetele de la

după 6 săptămâni de la dezalcoolizare Olga gândește pozitiv în ciuda RH-ului negativ și a sângelui amestecat cu apă distilată intră-n cârciumă ridicând brațul ave îi spune

la 1 decembrie soldații trec pe sub arcul de triumf el se pregătește din timp pentru ziua aceasta își lustruiește arma cu mișcări atente și lungi până ce aude cum picură din gâtlejul

hrănește un pluton de execuție instruit să ucidă de la fereastra dormitorului sub masca băieților de treabă nadejda știe că-ntr-o bună zi unul îi va gâdila ceafa cu o bucată de gheață

I înfrângerile sunt lumini de avarie la fiecare succes un pocnet am mai scăpat de una/ zic nu știu dacă trebuie să mă bucur îmi rămâne inima în beznă II mâinile mele

ai devenit nonșalant cu plecările gălăgioase ultimul strop de Porto înnoadă ligamentele acelui „adio” SUPREMUL fisurând timpanul singurei stele care te-ar fi crezut al ei dacă

indiferent ce moarte îți alegi mâna rămâne și glonțul pe firul narativ spre tâmpla dreaptă mâna și forcepsul care-ți trage creierii afară pentru baia săptămânală (baia de weekend) mâna

mâna aruncă spre casa cu stafii cocktailuri molotov umilă pasărea îți împrumută vocea tu dai de băut ultimul poem în care-ai suferit și pe sub piele dulăii rup

a fost prima mea dragoste katarița una nu foarte mare două vagoane și-o locomotivă suficiente cât s-o declar zeitate tutelară între poiana mare și calafat... katarița știa să tușească în

timpul se așterne la picioare ca o blană de urs păstrând în ochii vitroși ura atavică n-au fost de-ajuns silabele moi ale minciunii chipul din oglindă pe el l-am zgârâiat într-un act de dreptate

când pierzi și ultimul tren vorbești prin pereții unei închisori de sticlă conturând forma inimii pe geamul aburit și opac ești hamalul obligat să care bagajele altora bucuria și ura lor

risc: să poți să te dezbraci de trupul tău și-un altul mai frumos să nu te-ncapă... dragostea-cratimă pusă-ntre două vieți ce nu se rostesc intotdeauna în aceeași silabă...

nu mai miroase a om în liniștea din care cresc plante carnivore miroase a lanțuri uitate pe gleznă fiecare verigă își zăngănește hipnoza vulturii scufundă cuiburile apoi

ne-am cunoscut în gară amândoi revendicând același geamantan ce s-a dovedit al necunoscutei pe care-am urmat-o supuși călcând pământul însămânțat cu vulturi

când lumea discută pe la spate și apple se grăbește să nu fie întrecut de alt apple ploaia se grăbește să cadă iarna se grăbește să vină și eu mă grăbesc înspre tine my love înspre nimeni

m-am dus la femei sunt vinovat strepezit și zurliu acoperă crima cu părul tău lung pictează-mă-n vitralii de nesomn dacă vezi că mi se rupe sufletul pune-mă-n ghips sunt bolnav