intenso

îmi pun mâinile peste ochi și lumea devine frumoasă ca o femeie după un machiaj profesionist mă prefac utilă celor din jur/poate chiar sunt cum știu eu să dozez câte lingurițe de cafea și cât zahăr cum spăl eu fiecare ceașcă/s-o așez la loc să șterg praful și din cap mesajul pe care-l scriu în fiecare vis cu tine dimineața mă strâng din el cât pot ca să rămână loc liber orbitând în jurul acestei absențe pe care pot s-o numesc depresie dar asta nu mă ajută nu umple golul dintre mine și tine o gură flămândă de istorie controversată din care ieșim rar cum ies batracienii câteva clipe pe mal fac puțină gălăgie și bâldâbâc în apa lor murdară așa și noi plonjăm în aceeași istorie născătoare de muzee și vertij tu într-un capăt al țării eu în celălalt aseară a murit un pictor am un tablou de la el se cheamă că mi-a rămas ceva din viața lui și mie numai din viața ta nu am nimic la care să mă uit/să-l ating mâinile mele se electrizează când sunt lăsate să mângâie și asta nu e tot eu la un capăt al realității tu la celălalt tragem din toate puterile să se-ntindă peste orașe fulgurante cu clădiril de sticlă și betoane peste autostrăzi lineare și stații cu scaune rupte realitatea noastră o jartieră acoperind pulpa unei boieroaice de secol XIX cam câte bilețele de dragoste au stat sub elastic printre dantele albe și colonii scumpe iar dac-am vrut să văd grădina aia botanică ce fac mimozele când le strămuți era ca să mă obișnuiesc cu ideea că mă pot strămuta și eu convinsă că nu există pământ inaccesibil nici vârste că fără nicio vârstă e numai dragostea