Emil Iliescu

E timpul dar, iubito, Să-ncepem privegherea Cuvintele să ardă molcom în asfințit Să-mpăturim cu grijă Ca pe-o scrisoare veche, trimisă nimănuia, Iubirea noastră simplă, ce astăzi a murit Prin

Pe dealuri dorm sub aburul de rouă În pacea-naltă a firii aprinșii rugi de vie Lumina e toarsă-n două cupe albastre Cuprinsă de tăcere în dulcea lor robie M-așez cu sfiiciune în lanul-nalt de

Pe sub copaci se trece iubita precum vremea Ce-adânc ne poartă trupul pe sub zăpezi de zări Rar, păsări de lumină se sparg de bolta casei, Sângele nostru cîntă urcând alte cărări La margini de

Însângerată va fi luna, Sacrificată pe-un altar de stele macinate, una câte una, Și spulberate pe fruntea unui nor de var Vom fi pribegi in case părăsite si ne vom căuta prin somn, Dar mâna,

Molcom tremură apa pe pietrele de munte O crudă anatemă se zbate printre sfinți Anahoretul palid, cu pletele cărunte Azi își botează trupul în apa din părinți Acvilă-i imperială ce stă pe vârf de

Locuiesc într-o cochilie sfărâmată, Melc bătrân cu coarnele zidite-n colbul mării, Va veni o vreme, scamă de vis, Când voi muri-n nuntire într-o scoică purpurie.

Rănit e cerul de glasul plâns de bucium Dincolo de deal soarele și-a frânt pleoapele, Fluture carbonizat, palidă odaliscă, O rază mai pâlpîie peste întinsele ape, Speranța zilei ce-a

Buhara încolțind sub flori veștede, Aleea de vis mocnind în fum de santal, Glasul tău trist recitând Mallarme, Perdeaua de nori răscolită de austrul vandal. Păsări de gheață adunându-se-n

În ieslea cerului Îngenunchează nori cu ugerele pline Tristețea picură din osul Domnului Topind trecutul ce se plânge-n mine Rechem un anotimp fugar Mă ninge și mă plouă deodată Se pierd

În lustrul vremii plâng versetele Scripturii Cain și Abel, triști, fatidic strigă-n noi, Zadarnic căutăm prin praf lapislazuli, Stelele dorm în nimbus cu-o aripă-n noroi. O ricșă de speranțe

Daimon rebel beau din fîntâna dezlegării, Purtând durerea ca pe o haină grea de stele, Fățarnic este vinul în lacrima uitării, Hybris damnat, rob patimilor grele. Înger căzut prin a

În iazul părăsit se zbate înserarea Prinsă-n năvodul stelelor Petale de hyacint ne veghează de sus, Duhuri ale pădurii, șoapte pierdute, Totul se mistuie în focul nopții, Aprins la vreo

E ora, Când dintre cărțile citite, Una singură, cea mai de preț, Te cheamă deoparte Și-ți propune un tîrg existențial: moartea sau busola Tu, le vei alege, desigur, pe amândouă...

Fii fără teamă, doamnă, Nu voi mai tulbura Cu versurile mele, scame de catifea, Trecerea-ți printre stele, oglinzi, scipiri deșarte Ce-mpodobesc în taină botezul după moarte! Să mai înalț

Va mai trece o vreme zăvorîtă-ntr-o nucă În casa bătrînească cu-atâtea vârste-n ea Rănite fructe coapte, părinții ni-s pe ducă Le-au crescut aripi dalbe și-n glas o cucuvea Ninsori de

Marea-i clepsidră de lumină Meduză în derivă cu trupul greu rănit Mugesc în hăuri suflete,floră diamantină Speranța-i palid punct ce naște la zenit Pe pat de alge sure, de

Trupul poetului, albatros împușcat S-a înălțat hieratic, epifanie nemaivăzută Tălpile lui goale ating cearceaful imaculat al orizontului La căpătîi Luceafărul de seară plânge Cu lacrimile

Odaia orfană m-a primit sîngerînd Murmura-m trupul meu un glas de Golgotă Spin de cucută-n ochiul lumii lucind Înger mort, duh sfânt de marmotă Lucrurile trecute mă rănesc și eu