Emil Iliescu

Hypnos și Thanatos sau îngemănarea vieții cu moartea în poetica eminesciană „Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă, Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă. Pe

Fiu de cățea Se privea în oglinda mare din living. Din ce în ce mai atent. Și asta nu pentru că nu s-ar mai fi recunoscut în alcătuirea de ape ce-i prelua trăsăturile,

I-atârnau la oblânc fuioare de otavă, În noapte călărețul spre moarte se grăbea, O pajeră regală plutea pe bolta gravă, Tretinul lui în spume, cometă alerga. Palatul de mărgean, zidit umăr de

Degeaba am revenit peste ani la casa pitică, ascunsă de cei doi duzi mari, în speranța că amintirile se vor lega din nou prin lucrurile prăfuite, zdrențuite de timp, rănite de atâta uitare, în

Jocul copiilor pe după magazia de stele fantasmele ploii șiroind peste case strigătul mamei ca o dimineață preafrumoasă de toamnă în coliba sa dulgherul coase din grinzi noi butoaiele

Nostalgia spațiului românesc I. Legenda pământului românesc Fiecare am avut câteodată nostalgia locurilor în care am crescut și am cunoscut lumea, nostalgia pentru

În cimitirul satului primele lumini și șoapte ale dimineții de Paștele blajinilor se ridicau drept printre mormintele pitice,

Spațiul eminescian Element primordial al existenței, spațiul a fost explicat întotdeauna ca un atribut al organizării și încadrării în ordine a materiei, văzută și nevăzută a

Mânzul copilăriei Cum putea să uite oare Mihai acea noapte? Venise în vacanță la cel mai bun prieten pe care-l avea în liceu, Tibi, peste un an amândoi urmând să încerce să intre

Modul de existență eminescian Încercând să desprindem o fenomenologie a imaginilor poetice eminesciene, nașterea imaginii dintr-o conștiință individuală, cea a poetului, vom

La vânătoare Sfârșitul lui noiembrie fusese sfâșiat de ploi, vântul rece golind învelișul auriu al copacilor, acoperind monoton și cu tristețe pământul cu foi moarte,

Ningeau copacii frunza lor pustie Fazani zburau sub trupuri de-mprumut Pădurea învăța din nou să scrie cu sînge A căprioarei nuntă cu glonțul, ce-atâta m-a durut Înțelepciune sacră și sfioasă Eu

“Ce ploaie nesuferită! Mă doare înfiorător capul și cu toate astea trebuie să fiu lucid. Pe

Un Don Quijote tandru la hanul meu adastă Isprăvile-i deșarte desfid oglinzi de lut Cad în genunchi rănite șoaptele la fereastră Destin de Sancho Panza, încălecând pe-un scut Serbări cavalerești,

Ceas întors, nisip fecund, În scoica de lacrimi a mării se ascund Somn cununat, coral cu silfidă Viața - o slujnică frivolă și perfidă Ulcior de cuvinte, curcubeu sfărâmat, Zeu în trup de melc

Bulgări incandescenți, sfios grup statuar Cormoranii de foc Dansează în noapte ireal Scormonind cu ciocul, rubin însângerat Jarul mocnit al stelelor Zăvorâte-n pecetea unui lac Vârcolaci de

Ne-ai delurit, o, Doamne, dintr-odată Suntem copii bătrâni, rămași fără părinți Și viața ne este o umbră lapidată Purtăm în ochi amăgitor o aură de sfinți S-a petrecut mireasma părinților

Muntele vrăjit, cocostârc nins, În somn mineral oftează Prin pădurea, orgă de suflete, Se tîrăște buimacă vremea, Ascunzându-se prin scorburi bătrâne, Pe după brazi, baghete de sticlă ce

Cărarea troienită de ape, Tu și eu, grăunțe de nisip În urechea vrăjită de somn A marelui melc... Nu te încrede decât în dragoste Chiar dacă ea a trecut Și un punct a mai rămas în zare Lângă

La prima vedere relația dintre literatură și un posibil spațiu pare puțin convingătoare. Orice operă crește și trăiește în temporalitate, legată cu fire nevăzute de o anumită epocă, rămânând deschisă

Castanii... Da, ei îi aminteau acum clar de ochii Malenei, de acel crâmpei de viață petrecut cu ea sub soarele de la 2 Mai, pe plaja aceea muribundă, ca și speranțele lui. Și-ar fi amanetat