elis ioan

tot ce vreau e să pot trage aerul în ambii plămâni sunt boala mea incurabilă îndeajuns pentru a mă lua vieții pentru a mă mutila rămân pustiită golită de sânge tu nu mă vrei posibilă. respirabilă.

apele strâng roțile trenului și le înghesuie în valize mi le aruncă în spinare dar eu știu că sunt baloane cu heliu care se înalță până la Sf Petru și-l gâdilă în tălpi hohotește pe sub aură și

prima zi am strâns ochii. am numărat până la șapte ca în copilărie, când nu credeam că o să mă privești când îi voi deschide. doar eu te puteam atinge fără să te destrami. camera păstrez încă mobila

de cele mai multe ori ajung acasă prea devreme pentru a dansa cu tine încerc așa mă desprind de umbră ea se întinde comod privește în sus numără până la zece atunci trag aer în piept sar câteodată

foto: de elis ioan

mă prăbușesc dintr-o dimineață în alta până în birou aici se fac brazi de Crăciun pentru copii mamele îi țin în brațe le ascultă poezia eu număr întotdeauna îmi dă cu unul în

Nu uiți în nici o dimineață să-mi spui “bună dimineața”, să-mi deschizi ușa de la mașină și să nu mi-o trântești peste degete, nu arunci cu scrumiera după mine, așa cum fac eu în

lagărul azi sunt tristă. cuvintele mele sunt ghemuite unele în altele niște copii care nu-și mai recunosc pielea. toate poartă un semn pe coapsă tremură și încep cu tine. tu urmează dâra de sânge

știu unde ești mă întorc mă răsucesc tremur tu îngropi florile eu stau deasupra mea nu am nevoie să văd nimic mă citești după riduri sunt un culoar lung pe care moartea își numără pașii sub mine

mergeam până nu mai vedeam decât cruci albe îmi deschideai poarta ruginită eu alergam pe alei, tu râdeai și mă cocoțai în copacul ei de acolo îți priveam mâinile care au înălțat biserici au ținut

lumina se deșiră ființă în sac de întuneric pe urma pasului meu înfloresc cuiele smulse din palma stânga nici o zbatere, nici o așteptare, nici o cruce nu mai are chip și nume linia

de câteva zile te privesc. ..oamenii mă țin strâns de ambele mâini. încerc să îți vorbesc. sunetele sunt niște baloane de aer care ies repede la suprafață pe măsură ce inima îmi bate mai tare.

azi sunt un număr prim mă împart la nimic și la mine însămi dau umbra singurătății tale aș putea fi un număr rotund să mă rostogolesc noaptea pe străzi ca un pui de urs adulmecându-te

îmi lipsesc diminețile somnoroase în care îmi despleteai șiraguri de perle din păr miroseai a cafea îmi numărai vertebrele fiecare dintre ele era o tăcere mare înghițită de alta în

Umbrele mă învăluie în tăcerile brațelor tale în ochii tăi aproape verzi învăț pasul furnicii și povara ei mă plimbi pe aleile cimitirului cu mâinile înghețate îmi povestești despre

timpul meu se măsoară în absențe iubite carnea mea capătă semnele sării nu mă salva de mine nu îmi e bine dar încep să cred că orice ating moare că trebuie să privesc lumea printr-un ochi imens să îi

de ceva vreme zilele mele se numără invers. s-au oprit într-un punct fix. de acolo se întorc în moarte. nu mai știu să plâng, doar jelesc ca atunci când îți îngropi morții și arunci prima mână de

nu îmi mai pot supraviețui îmi doresc o moarte rapidă și ușoară sau o uitare la fel aș plăti eu tot glonțul pistolul sau mașina ar fi simplu uit să cobor din tramvai merg pe străzi

întuneric tot ce îmi doresc este un pui de pisică negru mansarda acasă îmbătrânește în mine mumble happy-feet tu nu mă auzi pentru asta toate hainele mele sunt fracuri vocea ta singura