Dacă nici în noaptea florii, de cireș, nu împărțim
Luna magică-mpreună, să îmi vii și să ne fim,
E pentru că vântul aspru spulberă din nou petale
Și ne suflă prea departe: tu pe-o cale, eu pe-o
Nopților de neuitare
Le pun haină de cuvinte
Să-ți aducă ele-aminte
De-un șirag de lăcrămioare.
Nesfârșita căutare
În păduri cu ochi blajini
Pierde pașii când suspini
Adunând
brumărel cu foaie verde
sub nea urma ți se pierde
sub neaua însângerată
c-am fost și eu verde-odată
și-am sărit de primăveri
chiar în marile dureri
și-am pus vara amanet
să trăiesc pe un
Dac-ai fi stat cu mine
pe banca celor doi,
mai împietriți în rime
și despărțiți de "noi",
aș fi găsit o cale
să prind în clipa mea
privirea ta. Cum oare
ai fi putut pleca?
De ți-aș fi dus o
În surogat de gară ne-nvârtim,
În carusele moi, de albă ceară,
Înșiruiți ca într-un acronim,
Bezmetic vânt ne ară, iar ne ară.
Când cerului flacără-i sunt, tu ești
Pământului în lanuri caldă
"Nici azi nu vreau ca dorul să-mi irumpă,
nici amintiri să doară în zadar.
De beau o dată din mâhnirea scumpă,
mai pot privi spre lumea goală, iar?"
Amintire de Emily Bronte
Cândva mi-am
Când m-ai lăsat să plec prăpăstii s-au ivit,
În jurul meu și-am pus, în ele, numai lacrimi;
Am vrut să îți mai spun de suflet și de patimi,
De zile și de nopți într-un destin cioplit.
Poet? Iluzie-ntr-o stea,
în cerc – un strigăt de cocor,
un pescăruș fără de zbor,
un ceas în care nu mai vrea
secunda lui să bată-n cor.
Poet! Cu ce stai tu la mine-n piept?
„Cu flori de măr
Te regăsesc în gara ta albastră
Tăcut, îngândurat în seri târzii.
Îți faci din cerul inimii fereastră
Și vrei să pleci, dar tu mereu îmi vii.
Te văd în portative de splendoare,
În armonii
Două sfere prea fierbinți
Se atrag și se resping,
Eu te simt... și tu mă simți,
Nu m-atingi și nu te-ating.
Rătăcind la poli opuși,
Cu nădejdile-ntr-un cui,
Suntem veșnic nesupuși,
Te
Am vrut, cu dor, să te cuprind de mână,
dar m-am temut că te-aș răni de moarte;
m-am frământat și m-a durut ce până
mai ieri credeam că-n zbor o să ne poarte.
Am vrut să știi că-n ochii tăi mă
Þi-ai pus în drum spre inima senină
Munți de poveri cu porțile înalte,
Copaci setoși cu seve în tulpină
Și fir cu fir ai ridicat cetate.
Nici nu mai știi de umbre atârnate
Câte
Mai am un secol de-amintiri celeste
Pe rug urcate, într-un colț de stea,
Să-mi fii tu râu atâta timp cât este
Albastră și pustie marea mea.
Să-mi vii pe cale din păduri virgine
Cu primăveri
suntem frunze acum
stăm uscate în drum
sub zăpada din noi
în uitatele ploi
fără veri-primăveri
doar cu toamna de ieri
ce așternere grea
iarna mea, iarna ta
și din ochiul ce-a
Sălășuind în închisoarea vieții
O carte-i aruncată, e nescrisă,
Un tonomat nu mai înghite fisă,
Iar sinele-i pierdut în vălul ceții.
Pandora însăși e pe veci închisă,
Cutia-i stă ca bază în
Erau așa, demult, odată
Doi muguri prinși pe-același ram,
Cu străluciri în ochi se cam
Pierdeau în vraja amânată.
Misterul lor a fost ucis
De-un fulger mult prea mânios,
Ne-nduplecat de glas
Cu norii mei îți fac ninsoare ca să știi
că totu-i trecător cum aburii se duc,
tot ce rămâne-n noi din zbaterile mii
sunt amintiri ce stau în umbrele de nuc.
Din umbra mea îți fac o ploaie să
Cândva un fulger s-a închis în rana
mamei mele, fără sori și ape.
Din vechi istorii a trecut prin vama
mărilor sălășluind sub pleoape,
Dar a rămas în ochi c-o primăvară,
chiar de-a uitat să
În ruga pâinii coaptă-n zori
punea ades o lacrimă,
plămadă-n mâini de-atâtea ori
trecea în cer c-o azimă.
În vatra ei focul pețea
spicul de grâu de la străbuni.
Pământ curat, icoană - ea,
în
Pe firul Ariadnei mă chemi timid și taci,
Ascult pianul tandru și-n piept am câțiva raci,
Un pesimism lugubru se-amestecă în sânge
Cu năvălnicia calului ce-mi plânge.
Pe unde plictisite bați la
În orașe de fier
Ne mai mor, ne mai pier,
Sub căruntele ploi,
Pașii grei, pașii goi.
În pădurea de biți
Sunt poeții cuminți
Cu liane de dor,
Păsări albe în zbor.
Între dale mai țes
Un
Pe lângă veșnicia-nmugurită
ne trecem, două frunze pe un ram,
și nu vedem că-n umbră,-mpodobită,
e cartea-n care-ai fost... și eu eram.
Să numărăm cocorii adunați!
În inventare lungi pierduți
Vor surâde, țurțuri, lacrimi ca un duș,
neuronii veseli țopăind șocați;
dacă vii, iubire, atomii-s plecați,
răstignit e cordul, pe-un pătuț de pluș.
Multe vise, dragă, toate le-am făcut
o
Vino pe cale ca lupul
când foamea îți curge din ochi
o flacără-mi arde în trupul
de gheață, cuprins în deochi
Vino pe cale panteră,
felină în jungla din mine
privirea mea de aceră
nebună te
