Poezie
Râuri reci
1 min lectură·
Mediu
Când m-ai lăsat să plec prăpăstii s-au ivit,
În jurul meu și-am pus, în ele, numai lacrimi;
Am vrut să îți mai spun de suflet și de patimi,
De zile și de nopți într-un destin cioplit.
Pământul a plecat, s-au răsucit copaci,
În florile de câmp nimic n-am mai găsit,
În argintul toamnei n-ai vrut să-mi fii iubit,
Eternele chemări s-au rupt în noi. Tu taci!
Peronul va fi gol, o temniță pe veci,
Pustiul se răsfrânge în pașii mei striviți;
Vom aduna secunde în versuri și, cuminți,
Trecem către iarnă prin râurile reci.
Zadarnice speranțe îmi sfâșie-n bucăți
O inimă cât marea în care am crezut
Că vei rămâne veșnic lumină și-nceput
De primăveri, când visul ne aștepta în cărți...
024.528
0
O mică povestioară în care cred că ar fi trebuit să pui și o scânteie de speranță.
Mai trec.