Elena Aprozeanu

Suflete neprihănite ce se zbat în vârful vieții înfloresc în rugăciune pe altarul tinereții fără vina de-a se naște cu dorința de-a-mplini voia Domnului trimisă în inime de copii.

E ruptă limba mea: felii, fâșii, bucăți, Pulsează vena ei cu mii de entități Înghesuite cer să nască alte limbi Și Călinescu-a plâns: „române, vrei s-o schimbi?” Balastul adunat e zi de zi mai

Când file albe umplu cu slove de amor Te simt atât de-aproape, privirea ta o simt! Tu știi că lângă tine se naște un cocor Îmbrățișându-ți trupul cu rime-ntr-un alint. De ce îmi sună,

Te uită cum ninge-afară Pe alei zăpada noastră Și copacii își coboară Din coroane frunte-albastră Ninge, ninge-afară... Te uită cum ninge-n cale Necuprins e un contur Văd

acolo-mi țin, sub pleoape, marea ta și mă întreb adeseori: "ce faci acum?" cu iriși de lumină-ți văd doar umbra și în zenit un câmp cu tine-n drum tot îmi vii, și eu, mereu spre tine

Te căutam în ochii zilelor promise descătușat plecai când eu intram în vise, lăsai ecou-n urmă și tainicul suspin un glas dacă mă cheamă, eu sigur am să vin. Te căutam în toamna cu pulsul

Pământu-i gol de-așa urgii ce s-au ițit din ochii mei, copacu-i trist și tu nu-mi scrii, ești prins de nori, ori nu mai vrei... Nu știu cum să te mai alint: întins ca un motan prin gând la

O frunză fremătând pe ramul amorțit, în sarcofagul ei din toamna fără glas, mai ține, într-un colț de buză, obosit, o rimă și-un verset, în șir, pe un extras. Rotițele de ceas își prind arama-n

În toamna cărei galaxii ai rezervat un loc de noi? Nu-mi amintesc dac-ai să vii și cred că te-am pierdut în ploi! În toamna cărei primăveri s-au rupt zăgazuri și-ai venit? Și-n câte ceruri

Nu vrei să pleci din pieptu-mi troienit, Așa cum eu nu pot pleca din tine, Dar este-n noi ceva fără sfârșit C-un început ce pare că nu vine. Îmi spui mereu că nu-ți dorești „nimic” Și mă

Sunt gata, iar, iubite, de-o nouă primăvară Trimite-mi gândul tandru din ochiul inocent, Eu ți-l trimit pe Eros, tu ești mereu absent Și trenul pierde ritmul, oprind din gară-n gară. Ne

Tăcerea-ți spune despre mine: Singurătatea-n care am sălaș E-o gară cu-un tren ce nu mai vine Sau a trecut. Mă-ntreb spre ce oraș... Tăcerea mea-ți vorbește despre ploi Captive, prinse-n clar

Să ne-ntâlnim, iubire, la sfârșit Când azurul se răstoarnă-n noi, Iar în pământ vuiește răscolit Passo doble fără pas în doi. Să ne vedem prin ochii-nmuguriți De roze parfumate sub nămeți, Să

Mai vin înspre noi neuitale ploi și moartea devine un zeu nu trecem de punți de un veac printre munți în visul de veghe, ateu Mai pleacă din vis și din ochiul închis nu vezi, nu auzi că mă

Când luna se privea-n oglinda mării, cu valul căutând pe cineva, eram o scoică în pustiul sării și mai credeam că ești pe undeva. Te regăseam tăcut, ca altădată, fiorul meu, ca un seism,

Vin ca mândra pe cărare, Legănată-n ploaie vin! Ca să-ți dau o sărutare, Ca să-ți mângâi părul fin. Iau cu mine portocale Neumblate de un veac, Tu așteaptă-mă de vale Să m-ajuți să le

La multi ani, Aurora! De vrei să crape fierea în tine cum că ești o grozăvie snoabă, cu trăsături de oaie, să-ți iei, cu dedicații, pamfletul să-l citești și epigrama-n gușa de curcă

Cînd visul dispare și ploaia mă-ntreabă: „Tu, ce faci, femeie? Hai, vii să dansezi?!” Desculță, pierdută, spun:” Ce-atâta grabă? E drobul de sare, deasupra, nu-l vezi?” „Aleargă în ploaie,

Dacă mă iubești să-mi vii pe terasa unui vis cu-a ta flacără în piept, sus, în arcul din Paris să te-așez bijuterie peste inima-mi albastră clopoțel de-argint sub piele, vino tu, din toamna

Întoarcerea în lut, pe drum deschis de sfinți ce-au pus rugile-n cruci să ne chemăm părinți e nașterea dintâi în lumea fără grai în care înger ești, în care, tată, stai. Cu mâini prea trudite,