Suflete neprihănite ce se zbat în vârful vieții
înfloresc în rugăciune pe altarul tinereții
fără vina de-a se naște cu dorința de-a-mplini
voia Domnului trimisă în inime de copii.
E ruptă limba mea: felii, fâșii, bucăți,
Pulsează vena ei cu mii de entități
Înghesuite cer să nască alte limbi
Și Călinescu-a plâns: „române, vrei s-o schimbi?”
Balastul adunat e zi de zi mai
Où sont les neiges d'antan
povestea de iarnă cu zăpada erotică s-a ofilit
filele galbene se degradează și reintră în ecosistem
cuvintele se redefinesc în era de reconstruire a
Când file albe umplu cu slove de amor
Te simt atât de-aproape, privirea ta o simt!
Tu știi că lângă tine se naște un cocor
Îmbrățișându-ți trupul cu rime-ntr-un alint.
De ce îmi sună,
Te uită cum ninge-afară
Pe alei zăpada noastră
Și copacii își coboară
Din coroane frunte-albastră
Ninge, ninge-afară...
Te uită cum ninge-n cale
Necuprins e un contur
Văd
acolo-mi țin, sub pleoape, marea ta
și mă întreb adeseori: "ce faci acum?"
cu iriși de lumină-ți văd doar umbra
și în zenit un câmp cu tine-n drum
tot îmi vii, și eu, mereu spre tine
Te căutam în ochii zilelor promise
descătușat plecai când eu intram în vise,
lăsai ecou-n urmă și tainicul suspin
un glas dacă mă cheamă, eu sigur am să vin.
Te căutam în toamna cu pulsul
Pământu-i gol de-așa urgii
ce s-au ițit din ochii mei,
copacu-i trist și tu nu-mi scrii,
ești prins de nori, ori nu mai vrei...
Nu știu cum să te mai alint:
întins ca un motan prin gând
la
O frunză fremătând pe ramul amorțit,
în sarcofagul ei din toamna fără glas,
mai ține, într-un colț de buză, obosit,
o rimă și-un verset, în șir, pe un extras.
Rotițele de ceas își prind arama-n
În toamna cărei galaxii
ai rezervat un loc de noi?
Nu-mi amintesc dac-ai să vii
și cred că te-am pierdut în ploi!
În toamna cărei primăveri
s-au rupt zăgazuri și-ai venit?
Și-n câte ceruri
Nu vrei să pleci din pieptu-mi troienit,
Așa cum eu nu pot pleca din tine,
Dar este-n noi ceva fără sfârșit
C-un început ce pare că nu vine.
Îmi spui mereu că nu-ți dorești „nimic”
Și mă
Sunt gata, iar, iubite, de-o nouă primăvară
Trimite-mi gândul tandru din ochiul inocent,
Eu ți-l trimit pe Eros, tu ești mereu absent
Și trenul pierde ritmul, oprind din gară-n gară.
Ne
Tăcerea-ți spune despre mine:
Singurătatea-n care am sălaș
E-o gară cu-un tren ce nu mai vine
Sau a trecut. Mă-ntreb spre ce oraș...
Tăcerea mea-ți vorbește despre ploi
Captive, prinse-n clar
Să ne-ntâlnim, iubire, la sfârșit
Când azurul se răstoarnă-n noi,
Iar în pământ vuiește răscolit
Passo doble fără pas în doi.
Să ne vedem prin ochii-nmuguriți
De roze parfumate sub nămeți,
Să
Mai vin înspre noi
neuitale ploi
și moartea devine un zeu
nu trecem de punți
de un veac printre munți
în visul de veghe, ateu
Mai pleacă din vis
și din ochiul închis
nu vezi, nu auzi că mă
Când luna se privea-n oglinda mării,
cu valul căutând pe cineva,
eram o scoică în pustiul sării
și mai credeam că ești pe undeva.
Te regăseam tăcut, ca altădată,
fiorul meu, ca un seism,
Vin ca mândra pe cărare,
Legănată-n ploaie vin!
Ca să-ți dau o sărutare,
Ca să-ți mângâi părul fin.
Iau cu mine portocale
Neumblate de un veac,
Tu așteaptă-mă de vale
Să m-ajuți să le
În albul ierni-i pacea, e liniște, e-acasă
Când zurgălăul prinde negura de cozi,
Când îngerii coboară și-n vatră iar se lasă
Colindele zăpezii cu pruncii voievozi.
Zmei și sânziene se-ntorc
La multi ani, Aurora!
De vrei să crape fierea în tine cum că ești
o grozăvie snoabă, cu trăsături de oaie,
să-ți iei, cu dedicații, pamfletul să-l citești
și epigrama-n gușa de curcă
Cînd visul dispare și ploaia mă-ntreabă:
„Tu, ce faci, femeie? Hai, vii să dansezi?!”
Desculță, pierdută, spun:” Ce-atâta grabă?
E drobul de sare, deasupra, nu-l vezi?”
„Aleargă în ploaie,
Dacă mă iubești să-mi vii pe terasa unui vis
cu-a ta flacără în piept, sus, în arcul din Paris
să te-așez bijuterie peste inima-mi albastră
clopoțel de-argint sub piele, vino tu, din toamna
Întoarcerea în lut, pe drum deschis de sfinți
ce-au pus rugile-n cruci să ne chemăm părinți
e nașterea dintâi în lumea fără grai
în care înger ești, în care, tată, stai.
Cu mâini prea trudite,
Pe o pânză de lapte, cu ață de cer mă învăța bunica să cos cruciulițe. „Și-acuma-mpunge acu’-n fundu’ lu’ ăla”-mi spunea și râdeam, apoi vedeam cum pe buzele ei umede luceau razele
Nu mai privi noroiul "dăruit" "de-afară",
Privește-n ochi țăranul, înclină-te și taci!
Ascultă-i versul doinei, buciumul de seară
Ce-și laudă pământul de la străbunii daci!
Nu mai privi uscate