E vreme de iubit precum ninsori
Îmbrățișează mări, într-un amurg,
Cum fulgii,-n tainic vals, plutesc în zori
Se-avântă calzi, pe coama unui murg.
E vreme de iubit în albul burg
Cum fulgii
Te uită cum ninge-afară
Pe alei zăpada noastră
Și copacii își coboară
Din coroane frunte-albastră
Ninge, ninge-afară...
Te uită cum ninge-n cale
Necuprins e un contur
Văd
În orașe de fier
Ne mai mor, ne mai pier,
Sub căruntele ploi,
Pașii grei, pașii goi.
În pădurea de biți
Sunt poeții cuminți
Cu liane de dor,
Păsări albe în zbor.
Între dale mai țes
Un
Două sfere prea fierbinți
Se atrag și se resping,
Eu te simt... și tu mă simți,
Nu m-atingi și nu te-ating.
Rătăcind la poli opuși,
Cu nădejdile-ntr-un cui,
Suntem veșnic nesupuși,
Te
Mai vin înspre noi
neuitale ploi
și moartea devine un zeu
nu trecem de punți
de un veac printre munți
în visul de veghe, ateu
Mai pleacă din vis
și din ochiul închis
nu vezi, nu auzi că mă
Să ne-ntâlnim, iubire, la sfârșit
Când azurul se răstoarnă-n noi,
Iar în pământ vuiește răscolit
Passo doble fără pas în doi.
Să ne vedem prin ochii-nmuguriți
De roze parfumate sub nămeți,
Să
În palma iernii-albastre
Ne colindăm cu dor
Ca frunzele sihastre:
Plutiri din nor în nor.
Un brad, o nucă, mărul,
Gutuia și o stea
Alcătuiesc decorul;
Tu ești povestea mea!
Crescut copac
Nu vrei să pleci din pieptu-mi troienit,
Așa cum eu nu pot pleca din tine,
Dar este-n noi ceva fără sfârșit
C-un început ce pare că nu vine.
Îmi spui mereu că nu-ți dorești „nimic”
Și mă
Pământu-i gol de-așa urgii
ce s-au ițit din ochii mei,
copacu-i trist și tu nu-mi scrii,
ești prins de nori, ori nu mai vrei...
Nu știu cum să te mai alint:
întins ca un motan prin gând
la
Ce timid mai zâmbești
cu privirea de crin
și sfios ocolești
spre tărâmul marin.
Te întorci, uneori,
ca un flux mătăsos
și mă pierd sub ninsori
pe tărâmul muntos.
Mai revin
Vor surâde, țurțuri, lacrimi ca un duș,
neuronii veseli țopăind șocați;
dacă vii, iubire, atomii-s plecați,
răstignit e cordul, pe-un pătuț de pluș.
Multe vise, dragă, toate le-am făcut
o
Cu norii mei îți fac ninsoare ca să știi
că totu-i trecător cum aburii se duc,
tot ce rămâne-n noi din zbaterile mii
sunt amintiri ce stau în umbrele de nuc.
Din umbra mea îți fac o ploaie să
suntem frunze acum
stăm uscate în drum
sub zăpada din noi
în uitatele ploi
fără veri-primăveri
doar cu toamna de ieri
ce așternere grea
iarna mea, iarna ta
și din ochiul ce-a
brumărel cu foaie verde
sub nea urma ți se pierde
sub neaua însângerată
c-am fost și eu verde-odată
și-am sărit de primăveri
chiar în marile dureri
și-am pus vara amanet
să trăiesc pe un
clipa noastră de magie
stă acum pe un divan,
strânsă într-o cochilie
cu aromă de castan
curg scaieți și molii moarte,
pânze de păianjeni torc,
toamna asta a fost foarte
plină de ea și
Mi-aș fi dorit să nu mai fii statuie,
privirea mea s-o înțelegi că nu e
decât o rază căutând pe-o hartă
să îți arăt spre unde gând mă poartă.
Mi-aș fi dorit să-mi sfâșii haina morții
topind cu
Pe raza clipei ce-a trecut,
în goana unui murg oprit
e plaja goală și-n zorit
stă luna care a durut.
Mai spune tandru cu-n sărut
că locul nostru s-a ivit,
că raza clipei n-a trecut
în goana
Pe valul tău de vară m-am lăsat
o scoică rătăcită-n marea ta,
în zori mă sărutai mai apăsat
și tandru mă-nveleai când se-nopta.
Pe valul tău plutirea-mi dăruiai,
taifunurile ți-am iubit pe
adie sălcii peste lac
și pescăruși plutesc sub vânt
în iarba verde se desfac
de-aramă foi dintr-un cuvânt
fotoliul rece încrustat
în piatra-n care m-am oprit
privește trist cum un
am pus țigara-ntr-o cutie
să-ți amintească ea
de lunga mea călătorie
spre tine... undeva
că am ținut o clipă toată
iubirea într-un fum
când rostogolul dintr-o roată
ni s-a oprit în
În toamna cărei galaxii
ai rezervat un loc de noi?
Nu-mi amintesc dac-ai să vii
și cred că te-am pierdut în ploi!
În toamna cărei primăveri
s-au rupt zăgazuri și-ai venit?
Și-n câte ceruri
Făclia din trupu-mi e vie
întoarsă-nspre el în târziu
ce veste mă doare și știe
privește-nspre zări și nu știu.
Cu teamă de noi și de cine
am dus un război infernal?
El pleacă și-n mine se
Toamnă dulce și amară
vii la mine-n prag de seară
mă ademenești c-un vin
să îl picuri pe-un suspin,
eu te mint că îl voi bea
și îl vărs în urma ta
în pământul
Te căutam în ochii zilelor promise
descătușat plecai când eu intram în vise,
lăsai ecou-n urmă și tainicul suspin
un glas dacă mă cheamă, eu sigur am să vin.
Te căutam în toamna cu pulsul
