Elena Aprozeanu

Pe valul tău de vară m-am lăsat o scoică rătăcită-n marea ta, în zori mă sărutai mai apăsat și tandru mă-nveleai când se-nopta. Pe valul tău plutirea-mi dăruiai, taifunurile ți-am iubit pe

Două crisalide și o vară din colindul florilor de mai s-au oprit aievea într-o seară în petala macului din rai. Două crisalide într-o cupă s-au aprins văpaie și-au ținut, ochi în ochi,

Sub cristale mici de gheață, Sfîșiind ardoarea-n muguri, Vrea să iasă de sub pluguri Floarea de cireș, la viață. Vântul lin, de dimineață, Auzind că prins de figuri E cireșul, de pe diguri A

Dragostea e o cireașă, când se-apropie de tort, Se-nfioară când e mută frișca în al ei suport. Sâmburele mai strănută în arome de migdale, Nu prea știi în care coajă stau semințele

Te-am rugat să pleci, vreau să-ți fie bine Mii de scoici albastre își doresc un val, Mi-am luat nisipul cu urma de tine, Am plecat cu norul ultimului cal. Amăgiri, iluzii, puse în

duminica cerul se odihnește soarele îi spune poveștile de peste timp cu poveștile triste cerul naște nori cenușii atunci sunt ploaie și-mi iubesc pădurile pe frunzele copacilor mi-e drumul țin

În pădurea mea de gânduri, pe sub ceață, pe sub nori Picuri magici de lumină au țâșnit cu trupuri goale, Coborâta noapte-n strună, cu parfumul de migdale, Duce iz de primăvară cu aripe de

Pe raza clipei ce-a trecut, în goana unui murg oprit e plaja goală și-n zorit stă luna care a durut. Mai spune tandru cu-n sărut că locul nostru s-a ivit, că raza clipei n-a trecut în goana

Ai înflorit, femeie, dintr-un curcubeu, din ploi de liliac pe câmpul tău cu maci cu iubirea duci scrisori lui Dumnezeu și-napoi în lume drum credinței faci. Ai înflorit, femeie-n ploile

Îți amintești însingurata cale urcată doar prin munții de poveri, cu zile reci la porți de nopți banale când nu ai altceva decât tăceri? Eu mi-amintesc de primăveri trecute, zdrobite sub

Alergi în mine răscoală, ca valul prin agonia în care plutesc, alerg în tine urcată pe calul din visul albastru. Mă rătăcesc. Cu ochiul felinei ascuns între noi declari deșerturi veșnic

Te regăsec în mine ca o apă: Tu mă inunzi și eu plutesc în ea. Ai fost cândva mărgăritar sub pleoapă, De n-ai fi fost ce rost aș mai avea? Toamna asta-n care toți castanii dor Cu brațele

Pe când ei nu erau povești nemuritoare, Când fraged se-mpleteau ca florile astrale, O dimineață caldă, în gustar născută, A nemurit iubirea în veșnicia mută. Grădinile musteau în mii de

Pe aceeași cale-ntoarsă, Înșirând mărgăritare, Nu mai am nici glas, nici casă Cu atâta dor ce doare. Vin și plec, te pierd și iar Tot în mine te găsesc; Ești în casa mea și rar Mai am loc

Umblă luna-n crinoline printre nori, ca o naiadă nopțile pe jar le ține și amorul sub zăpadă Umblă lupu-n frac de gală roza-i prinsă

Când soarele tăcea pe-aripă de cocor Raza lui cădea cu stropii unui nor, Picurând pe frunza aramei din stejar, A născut din luturi o ciută în brumar. În pielea-i de lapte și păru-i

clipa noastră de magie stă acum pe un divan, strânsă într-o cochilie cu aromă de castan curg scaieți și molii moarte, pânze de păianjeni torc, toamna asta a fost foarte plină de ea și

În pădurea luminată de albaștrii ochi de lup Două inimi arcuite, aruncate-n alba nea, S-au topit ca ceara-n rugă și cu triste mâini își rup În bucăți râul de lacrimi ce în albii

Absenților de sus Când era bunica fată, Dacă te trezeai devreme, Lucrai bine ziua toată, Nu aveai de ce te teme, Dar acum ești mult mai mare De lucrezi în parlament: Poți dormi cât este

Când te văd sub clar de lună Nu știi cât ești de romatic, Buzele-mi ar vrea să-ți spună: "Setea mea-i cât un atlantic!" Când te văd pe malul mării Nu știi cât aș vrea în valuri Să ne dăm, în

În timpul din urmă, când ruptus-a-n cot Și-și toarnă devreme amarul „nu pot”, Ce face tot omul? Devine poet Și scrie melodic sau tandru concret, În rimă captivă, perfidă ori fadă Sonete în

Cuvinte dulci nici azi nu am venit să-ți spun, mi s-a părut că ieri mi le-ai pierdut pe drum și că-ntre noi s-au pus hotare de ninsori, că orișiunde merg atâta știu: "mă dori"! Petale de