Ela Victoria Luca

sub fiecare pojghiță a vieții pulsează o sălbăticie năvalnică, rară, o curățenie a sângelui, neatinsă de gest, de tiparele tocmite ale educației înalte sau de grilajele din jurul porților despre

suntem îndepărtați, ascunși în fibra de sticlă a fantasmelor ne chemăm pe nume înainte să deschidem ochii, de frică să nu pierdem legăturile atât a rămas în timp, atât vei păstra când

și dintr-odată nu îi mai pasă, ziua adună floarea-soarelui foarte uscată polenul dens o îneacă la fiecare inspirație, dragostea asta are tulpina seacă și din ea curgem încă da, curgem și nu ne

de câteva nopți, moartea nu îmi mai spune nimic sau poate peste timpan mi s-au așezat straturi de lumi care o ascultă în locul meu, își împart legi secrete, minuscule nebunii aș putea să mă

poate fără noi, rătăciții, frumusețea se strecoară pe marile bulevarde acolo nu e caniculă, oamenii nu trag de umbra lor cu vinovăție jardinierele sunt încă înflorite, cum pumnii mei când strâng

au trecut doar câțiva ani, trupul nu simte e ca o magazie de lemne în care copiii ascund obiecte mici prin lăzi grele din fier nici dragostea asta nu prinde mâzgă, încuiată și ea printre alte

să încaleci pe marginea șalupei, să râzi, să nu te sprijini de nimic în mijlocul apelor dulci, libertatea asta e ultima ta imprudență ai fi alunecat în adânc, te-ai fi lăsat până la

în realitate nu știm mai nimic lucrurile cad tocmai când le ținem aproape prea aproape cu funii ude zdravăn încolăcite de torsul meu și al tău dar lucrurile au o apetență pentru

ai slăbit mult, îi spunea bărbatul cu voce grunjoasă, ai descompus sub pielea ta câteva singurătăți domestice, ai dat foc sacilor de cărbuni pântecul tău i-a ars, inima ta încă verde și grea,

dragostea nu stă locului, e un copil răzgâiat se-nvârte întruna, își pierde echilibrul, se agață de bară palmele îi alunecă, se desprinde și izbitura simțită în coloană îl face să treacă puțin

ecoul din salon e cel mai penetrabil, nu te mai aștepți decât să intre o asistentă, să te privească, iar îngrijorarea ei să fie mai mult decât toate tornadele ascunse în tăcere, când, în căderea

\"Nu știm niciodată ce poate un corp.\" (Spinoza) avem între noi alte grădini, putrede, locuri funebre, nu mai putem să ne strigăm, să ne strângem de mâini, e târziu, orice mișcare aduce după

sunt cât un bob de piper. alb. nu foarte iute. fug pe sub masă, fug dintr-un pumn, în ochi. așa nasc lacrimi. pișc zilnic limba, așa se termină cu stereotipia. așa se transformă un reflex într-o

neîncrederea e un vas de loess în ea ardem toate, răul, inima tăiată strâmb chiar și libertatea sau ce am numit dragoste până la capăt și nu înțelegeam ce se ascunde asta nu am înțeles nici

ce oboseală scâncește în mine, tată în diminețile fără trenuri tone de realitate-oțel duce sângele celulă-vagon după celulă-vagon așa este după fiecare praznic, după sfârșit când nu îți

în fluviu nu m-am putut spăla, părul meu, acum fauve, era un zid prin care îți deslușeam visul doi prunci fără nume apăreau-dispăreau, cineva trebuia să protejeze intrarea în realitate sau să

strâng la întâmplare câteva lucruri, un vraf de hârtii pun totul într-o valiză nouă - ea îmi spune că o valiză nouă este tocmai bună pentru noi amintiri - știu de la o vreme parcă îmi schimb

dezastrul tău se întinde cât vezi cu ochii mi-a fost greu să îți spun sau doar am încercat să fac din tăcere o stradă prea largă unde trecătorii își sunt străini nu se deranjează nu se