Ela Victoria Luca

câteodată adorm în transparent luntrea aceea mă duce peste unde nu văd nici lumină nici umbră uit să mai ating pleoapele fir de fir mă destram înainte de a pătrunde prin poarta

mi-a spus oarecum apoteotic sunt dependent până la ultima răsuflare de nori și numai când plouă beau brandy fumez camel la volanul unei alfa romeo singur viața asta de trei parale îmi urlă a

aș spune că te dezleg de mine. aș greși, fiindcă tu știi cel mai bine că aici nu a fost o legare. a fost cumva o întâmplare a ta de a fi într-un moment al unei iubiri. când eram frumoasă, te iubeam

strecor odihna prin argint ascult ecoul tăcerii dinspre sânge înspre apă lângă tâmpla mea dintre două frunți una se pleacă alta uită rotund secretul rămâne în fumuriu neclintit și

simetrie neașteptată, francesca, așa cum îți amintești că sunt, esențial. cred că nici tu nu mă mai cunoști așa cum sunt astăzi. vara asta nu m-ai privit, nu m-ai atins. și multe s-au transformat,

dimineața cu mâinile crispate nu poți să te rogi nu poți să te speli nu poți nici să deschizi ferestrele când ți se adună negru de fum în stern și neputința devine a doua aortă nu îți poți

trec tăcută prin ziduri mă descopăr de frunze nu pot fi eva sunt doar o femeie de ceață port auriu pe frunte mă învârt în negru ca într-un plâns târziu decupez din destin moartea îmi fac

azi ne întâlnim la intersecția peregrinilor străbatem în sens invers orașul până spre centrul lui acolo unde luminile nu mai ajung e kilometrul zero al umbrelor îmi aștern părul peste ultima

farmecul nesfârșit al absenței este mai viu când zvâcnesc umbre în colțul ochiului și întrevezi deasupra orașului un cutremur pe alt continent seismograful imperceptibil al inimii nu spune mai

mi s-a părut că orice aș face și oricât m-aș împotrivi dacă urc pe strada cu margini de gelatină e oricum mai bine decât să mă prefac în cenușa din buzunarul fetiței care se joacă în spatele

ar fi putut să își lase corpul departe, pe stabilopodul unde începe întotdeauna decembrie, sau mai departe, în vertijul din adânc, în haos dar corpul și lichidele lui tulburi, apa, sângele,

sting pietre escaladând neputința, cu tălpile și inima goale, urmând soarta ca o sabie în ochiul sternului plec de la prezumția de nonagresivitate, ascultând cum izbucnesc adevăruri ca o furtună

e ciudat când nu mai simți deloc frica ^^^^^^^ pipăi liniștită lucrurile, cauți un sens iar marginea pe care aluneci devine un fir translucid, mergi pe el prea departe la capătul celălalt al

un parfum ciudat intră prin pereți sau poate seara asta are cilii sensibili vibrează la doze mici să zicem că hiperestezia e țapul aici dai pe gât apa cu mult calm și treci peste prag -

tatăl meu lumesc tu cel care mi-ai dat un nume o pădure de mesteceni o plajă nesfârșită și marea din care nu vreau să mai plec tu care mi-ai deschis noapte și zi ochii fără tăceri să