tată

Ela, e un poem extraordinar.
Aș fi vrut să-l fi scris eu, ca să-l închin tatălui meu.
Oricum, am să-i citesc din el ca să-l aduc în iarba vie a inimii!

Taților, fiicele voastre vă sărută mâinile și după închidere, în urma cerului atât.

Cuvintele sunt puține pentru comenta acest poem.
Fac o plecăciune acestei poezii!

ai scris, am citit, a ramas, asa, aproape de suflet. sper sa se interpreteze s mai departe cit mai senin, cum si realitatea care nu e suficient de reala ptr a ne exprima iubirea altfel decit prin cuvinte, poezie...

Suțin părerea Ecaterinei. Foarte sensibil textul, pe câtă durere în suflet pe atât de realist. Voința și iubirea părintească guvernează aici dar și, sper să nu mă înșel, un tip diferit de vină sau datorie chiar.

Mi-a plăcut!

cu prietenie,
Marius

Un poem ca o litanie peste care curge lumina tatalui lumesc! Cuvintele cu gust de rugaciune imbraca poemul intr-o aura sincera, nefalsificata! O zi buna

sint atit de aproape si atit de departe de el: poemul asta mi-a adunat gindurile de la rascruce si mi le-a infipt \'în iarba vie a inimii\'.
cu miinile impreunate, astept un semn, \'în urma cerului atât\'.

silvia, sigur porți în suflet un poem către al tău tată, dăruiește-i-l, oriunde ar fi.

ecaterina, sincer da. cam tot ce scriu este așa. uneori sensibil, alteori dur. realitățile sunt multiple. poezia le transcende

marius, iubirile din viața asta a noastră trec dincolo de orice realitate

doru, din lumea asta nu rămânem decât cu adevăratele noastre iubiri

corina, să rămânem cu mâinile împreunate, legând semnele.

mulțumesc frumos,
ela