deznodământul

ar fi putut să își lase corpul departe, pe stabilopodul unde începe întotdeauna decembrie, sau mai departe, în vertijul din adânc, în haos

dar

corpul și lichidele lui tulburi, apa, sângele, laptele, sperma rămân suspendate pe urma de sare și spumă, alge negre, resturi din lighioanele crude ale mării

și

dincolo de corpul suspendat nimic nu mai avea sens, nici magma subacvatică, nici sternul dur, coloana învelită în crini și iasomie își căuta parfumul ca un drog

nu

cel care nu a venit nu are cum pleca, doar fâșia dintre stabilopozi face pasul să pară mers, și mersul înot, și înotul înecare, din nisipurile adânci nu s-a ridicat nimeni

pentru

nimeni, acolo este liniștea, este inima furtunii, corpul o simte în măduvă, se întoarce pe țărm tatuat de atingerea meduzei, ochiul ei ascuns nu doarme, tentaculele nu pot otrăvi

dacă

moartea vine prea târziu, deasupra mării se întinde o piele translucidă, pielea învelește femeia, femeia se izbește de pietre, pietrele nu tac