punctul

aș spune că te dezleg de mine. aș greși, fiindcă tu știi cel mai bine că aici nu a fost o legare. a fost cumva o întâmplare a ta de a fi într-un moment al unei iubiri. când eram frumoasă, te iubeam dinspre înalt. te primeam ca pe un domn, tu știi cum, fără praf pe umeri.

am lăsat un timp să locuiești în partea stângă a sufletului, să îți fumezi țigările una câte una, depănând o viață de umbre. plecările tale îmi aminteau cum se face apa ghem și nu mai găsește matca. uitările tale luau secunde, apoi ore, firește tu știi destrămarea. le-au luat încet, departe, ca-ntr-un lemn putrezit prea devreme. te-am așteptat și a doua zi, și a doua săptămână, a doua lună. până când evidența absenței era de o claritate netăgăduită.

și am ales doar să te văd din locul acesta în care trupul nu mai contează, în care mă trăiai până la neînchipuirea timpului. acolo unde viața sau moartea nu sunt decât noțiuni fără esențe. te-am lăsat să revii de fiecare dată. și să rămâi. rămasul acesta însă are un bun înaintea lui, întotdeauna.

niciodată eu când tu. niciodată mereu.

așa este iarna. am scris un nu peste Femeie. am rămas ca o apariție cumva transparentă, pe care o simți orice ochi ai privi, orice mână te-ar atinge, orice cuvânt ai naște în tine. până la ultima lacrimă. așa am știut să iubesc o dată, aici și acum.

nu știu când am început să fiu nimicul acesta cât un punct. câți nu mi-ar spune punct și de la capăt. eu, din păcate, nu sunt foaie de scris. sunt doar punctul acela luminos care va pâlpâi cumva înspre viu când tu vei crede că s-au scris pe cruci nume și mereu alte nume. eu l-aș fi purtat pe al tău. atât.

cred că există și un dumnezeu-lacrimă