neuitatul

daca aurul inseamna si aura iar pietrele sunt oameni, toate metodele de alchimie spirituala sunt permise.
si-atunci, pietrele fac pui iar Piatra pe care ti-o doresti e Alba. Tinctura ta de aur, Piatra Tuturor Intelepciunilor..

Sarbatori fericite! Elutzo

Linea

poezia imi sugereaza o depasire a conditiei sinelui, de fapt o parasire a eului, o calatorie acolo unde \"singură dragostea se întinde la picioare
\"singură dragostea se întinde la picioare\", și oamenii sunt \"mai curați, urcă peste dealuri, peste valul greu de pământ\"... și în această lume spre care se ajunge doar urcând, singura memorie rămâne dragostea, pentru că doar dragostea poate crea din propria-i cenușă o scară spre acolo. Mi-a plăcut acel \"ei au înțelepciunea prăbușirii\", am citit undeva \"iarba are gandirea și grautatea pietrei\", și acum găsesc, frumos, această înțelepciune a prăbușirii.... Cu plăcerea lecturii,
numai bine,
alex

ceva face din cursivitatea de aici doar cursivitate, o enumerare de circumstanțe, de descriere a lor, dar toate se leagă într-o singură întâmplare. îmi pare ok cum ai adus dragostea aici. dragostea și cum se face simțită mi-a plăcut, dar totuși acestei structurări poietice ceva îi lipsește.

M-aș fi așteptat la un alt final, dar și așa, poemul este rotund, și apreciez curajul de a (mai) scrie și despre dragoste, cînd mai toți se feresc de această temă.

M-a impresionat totul, însă mai ales îmi plac ultimele strofe, pentru că meditația ajunge la țărmul răsturnării pietrelor din cale:

\"să nu rătăcim prea mult, îi spuneam, să ne atingem
de fiecare dată când bolovanii cad, ei au înțelepciunea prăbușirii\"

Apoi am urmărit mișcările predominant kinetice, nu statice, cum sunt închegate în imaginar. Prima, de oglindire, duce mai departe cogito-ul lui Decartes. A doua și-a treia duc la ipostazierea sinelui, prin refaceri (ne)demiurgico-artistice, a lumii noastre alterabile. A patra, din strofa secundă, oniricul ne vorbește despre un alt tip de oameni celești (spirite cu aură, nu cu aere de flăcări violete), ori de Urieșii vineți sau Blajinii. A cincea, din terțina următoare, este și-o ipostaziere ca mochetă durabilă și lungă, pe cărări ascensionale, a dragostei. A șasea, antiteza rătăcire - atingere, care m-a impresionat de la prima lectură. A șaptea, memoria lacrimilor, care o întrece pe cea a apei când ne aude sufletul!

Un poem ce se vrea a contopi yin cu yang, ce scoate in evidență completarea celor două forme existențialiste din cultura chinezească “în stânga mea apar oameni vineți
în dreapta, cercurile se deschid și soarele pare
un alt amestec de oameni”, o lectura captivanta ce pare la prima vizualizare foarte scindată, numai ca după ce o recitești vrei să o rerecitești, incepi să prinzi gustul melodios ce o calăuzește și vrei sa revii pentru a fi sigur că te-ai înfruptat pe deplin din acest festin.

aș vrea să memorez versuri și nu prea reușesc; se descompun dincolo de retine
în experiențe ale spiritului. n-am memorie bună pentru cuvinte; le dizolv.

citită pe un ton cald și un pic stins, poezia străpunge amintiri.

cu plăcerea lecturii,

Hristos a înviat!

O realizare excepțională - și tu știi că sunt reticent în opinii. Impresionant. Nimic de obiectet - felicitări!
Să ai pace,
Dăncuș

O imagine foarte poetica despre viata in sine. Am mai citit poezia si nu am comentat. Acum imi este mai clara imaginea tulbure a realitatii din ea. E foarte frumoasa.

frumos ptr sensul din cuvintele voastre de aici, scuze ptr absență și târziul răspuns, drumurile nu uită însă să mă întoarcă aici.
ela