Înainte să ies din casă îmi închei
fermoarul de la geacă cu așa o îndârjire
parcă aș trage cu dinții de ziua de ieri
ca o plapumă deasupra ochilor
rămânem amândoi acolo
doar noi
un copil
care
pentru
vorbe nespuse ce au rămas
pe buzele uscate după atâta tăcere
și doare
intră în piele ca o ciumă albă
rămâne alb
negrul e trasat în tăieturi adânci
albul presărat de mâinile trudite
întinzi mâinile până dincolo.
te privesc
ești înconjurat de copii flămânzi.
***
ziua de ieri ți-a intrat sub unghii
a…
ai o firmitură de pâine pe bărbie
rămasă de la prânz.
***
degeaba
văd cum cerul îmbracă pământul
nuferi înfloresc pe ape drept mulțumire
***
când mă gândesc la
iubire
mă duc la oglindă și mă privesc în ochi
zâmbesc
îmi dau seama
sunt gol doar în ochii
În fiecare dimineață îmi doresc să plec de acasă
pășind peste prag cu dreptul
(așa îmi spunea bunica; pășește cu dreptul peste fiecare prag și dorința ce o ai în gând ți se va îndeplini)
doar o
mâinile tale ravășesc întunericul
șoapte dulci trosnesc aiurea prin memorie
parcă ard lemnele în șemineul ce îl visez lângă mine
îți scriu când ești lângă mine -liniște
se întunecă în jur doar
aș vrea să pot zbura dincolo
să mă întorc seara la cină
să împărțim felii de lumină din miezul pământului
visele nopții să ne fie calde
diminețile reci
cu miros de salcie
de fiecare dată când
lacul din islaz s-a inundat cu petrol
gâștele pe care le alergai când erai mic sunt acum negre
.
.
.
.
în curtea casei avem piscină
.
.
.
bunicul s-a recăsătorit cu miss fata de la țară
plopii de langă bloc
gazde croncanilor negri
printre frunzele ruginii
vrăbiuțe mănâncă firmituri de pâine
aruncate pe geam de vecina de la doi
trag obloanele
pereții mai reci, mai mici,
Sub streașina casei s-a facut liniște
mărul din curte
își întinde mâinile uscate spre cerul fumuriu
cocorii
poartă în cioc colțurile odăii
doar trei
în celălalt colț un copil mănâncă lipii
Goliciunea din ochii tăi
mă face să mă simt pe plajă la nudiști
dezgolit de ziua de ieri
în jurul meu, doar oameni goi pentru ziua de azi
sub o umbrelă mare, ferită de soare,
șade o bătrânică
rezem capul de scoarța nopții
obrazul tău mi-a fost prea fierbinte pe buze
încerc să mă privesc acum în oglinda asta de zmoală
să te privesc
să mă întorc pe drum
să culeg firmiturile de
marea e mută
din nuri își mulge valuri albe
ca un cearșaf în noaptea nunții
peste toți trandafirii care m-au înțepat
atunci când i-am cules să ții dăruiesc
ea tace
se
Sunt zile precum furnicile
mișună în interiorul meu
ca niște buldozere
îmi împing organele spre lume
bucăți, bucăți îmi sparg scoarța
cum boabele de fasole plesnesc ușor, ușor și...
ahh!
tu
adunam capace de borcane
plantam în ele ghiocei și
florile de pus în piept
ce le primeau bunicii
când mergeau la nuntă
pământul se înroșea
de la codițele metalice
le spuneam celorlalți
așa faci tu
debordezi de fericire
mă tragi de mânecă și mă arunci în pat
aștepți de la mine aceeași explozie de pasiune
ca o cutie de bere după ce ai scăpat-o pe jos apoi o desfaci
ceasul de
alerg cu pleoapele căzute în palme
îmi strâng privirea în pumni de parcă
greutatea norilor se așterne peste gene
privesc pomeții și praful ce-mi încalță picioarele
între degete un firicel de
pașii tăi se aud pe trepte
bocancii
evită preșul de la intrare
plini de noroi calcă pragul
câteva pietricele dintre crestele bocancilor
se răsfiră pe parchetul prospăt lacuit
și tu
gândurile spoiesc cu var zmoala somnului și morții privesc pe geam
cireșii s-au scuturat de floare peste pământul uscat și
mamele nu-și mai plâng copiii nenăscuți
bunica ar vrea să-și plimbe
…privești în zare
dincolo de tumultul cel mare
puieți sunt sufletele-n cer
Făr’ de pământ mizer
…ai putea să vezi
și sufletu-ți prea înălțat să-l crezi
născut între copite de cirezi
pe
cerul plânge peste frunți încrețite
răsăritul naște întuneric dimineții în care deschizi ochii
nori negri
se ridică în urma hergheliilor ce aleargă aleargă
aleargă oriunde
biciuri de foc
un sâmbure de cais încolțește
ochii privesc înapoi pe maidan
gâștele vecinilor aleargă care-n-cotro
râsete cristaline zumzăie în timpane
pe retină o peliculă alb-negru rulează
între
Miezul zilei
o pâine scoasă din cuptor
ceasul ticăie ora douăsprezece
e timp de coborâre
liniștea
izbește pereții goi
împinși dinspre nord în piept
după ce trece apa
un om mai puțin
guri